Când a apărut știrea ultimului turneu mondial, a turneului de adio al legendarei trupe americane #Slayer, mulți au fost șocați, însă eu mă număr printre fanii care chiar regretă că se termină “era Slayer”, care trebuie să se resemneze și să accepte această decizie a lui Tom Araya & co. de a se retrage din activitatea concertistică. Personal, încă sper că vor mai lansa unul sau două albume sau măcar EP-uri surpriză, fiindcă sunt convins că mai au resurse creative, și, după 37 de ani de activitate intensă pe scena Thrash Metalului internațional, vor mai putea avea câteva surprize pentru noi, fanii Slayer. Oricum, este demn de respectat tot ceea ce ne-au oferit timp de aproape 4 decenii.
Chiar dacă i-am vazut deja de două ori în concert la Budapesta (în anii ‘90), pentru acest ultim concert Slayer am mers acum până în Viena, cu plecare tot din capitala ungară, cu o excursie organizată cu 6 autocare mari și pline de fani, de către o agenție de turism specializată în concerte.
În deschiderea Slayer au fost invitate trei trupe mari, care singure meritau văzute, darămite alături de Kerry King și colegii săi… Prima a fost iconica trupă Death Metal din Statele Unite, Obituary, înființată în 1984 în Tampa-Florida sub numele de Executioner, care a interpretat într-un show scurt, dar brutal, piese reprezentative de pe cele mai bune albume, încheind epic cu prima lor compoziţie de pe primul lor album din 1989, piesa-titlu “Slowly We Rot” (piesa filmată de mine o puteţi vedea pe youtube.com/olimanagement).
În ordine nu tocmai cronologică, având în vedere anul înființării (1981) au urcat pe scenă thrasherii de la Anthrax, având “doi frontmeni” în persoana solistului Joey Belladonna și a chitaristului Scott Ian, care demonstrează clar cum se poate “trăi” și cânta împreună fără invidii sau probleme. Bateristul Charlie Benante a fost “substituit motivat” în acest turneu de Gene Hoglan (Testament, Dethklok, Dark Angel, ex-Devin Townsend, ex-Death, ex-Fear Factory, etc. etc.). În plus, au prezentat și un nou chitarist, Jon Donais, însă bass-ul a fost stăpânit la fel de profesionist și fără semne de oboseală sau “îmbătrânire” de același Frank Bello. Acesta a arătat și alergat pe scenă ca acum 20 sau 30 de ani! Programul lor a fost, de asemenea, unul scurt, dar energic, început cu “Caught in a Mosh”, iar, pe final, un trio de succes: „Fight 'Em 'Til You Can't” - „Antisocial” - „Indians”. Dacă la primele două trupe sound-ul nu a fost chiar cel mai bun, la trupa Lamb of God a atins deja nivelul acceptabil, însă, în ciuda acestui fapt, recunosc că nu am urmărit show-ul lor decât de afară, de pe coridor, unde m-am întâlnit cu mai mulţi prieteni din România. Astfel și acest program a trecut repede. În pauza dintre L.O.G. și Slayer, m-am strecurat cât am putut până în față (având bilet în zona Front of Stage luat în ultimul moment de pe Viagogo la preț triplu!). Acolo am prins un valoros loc în rândul al treilea, pe care m-i l-am și păstrat până la finalul show-ului de neuitat oferit de headlinerii Slayer! În ceea ce îi privește, calificativul „incendiar” e potrivit: atâtea efecte pirotehnice, și atâtea flăcări nu am văzut niciodată la nicio altă formație! După intro-ul mult așteptat, a început setul de 19 piese Best Of cu ce altceva decât „Repentless”, trecând apoi prin „Black Magic”, „Dittohead”… și, înainte de a ajunge la finalul sfârșitului de poveste, trebuie să-l amintesc și pe Gary Holt, “noul” și totodată ultimul lor chitarist. Acesta merită toată stima, fiindcă a reușit să umple acel “gol imens” creat în Slayer după moartea genialului Jeff Hanneman, în așa fel încât nici măcar nu a încercat sa-l imite pe Jeff. Pe parcursul întregului show Slayer, dar mai ales pe războinicul hit „War Ensemble”, scena a fost “în flăcări” la propriu și la figurat, cu „limbi de foc” sub formă de cruce întoarsă sau pentagramă, lansate de niște tunuri pirotehnice montate chiar în spatele bateristului Paul Bostaph, căruia sigur nu i-a fost frig acolo. Mai ales că, periodic, se aprindeau și cei doi vulturi Slayer din stânga și din dreapta podiumului tobarului. „Regele solo-urilor” tipice Slayer, Kerry King, a purtat și cu această ocazie lanțurile mari și groase la centura pantalonilor de piele și a schimbat câteva chitări pe parcursul serii, iar frontmanul Tom Araya „a scăpat” nu doar de câteva kilograme bune, ci și de barba cu care arăta înainte ca un Moș Crăciun Rocker, sincer arătând, așa, cu cel puțin 10 ani mai tânăr! Bis-ul a fost unul mai mult decât brutal și “killer”... „South of Heaven” – „Raining Blood” – „Chemical Warfare” – „Angel of Death”.
Un astfel de set de piese de încheiere putea fi urmat de ieșirea „pur și simplu” din scenă a celor patru cavaleri ai thrash metalului… însă nu a fost să fie așa. După ce membrii trupei au aruncat fanilor tot ce le-a mai rămas din colecția de pene de chitară și drumstick-uri, maestrul Araya a ieșit în toate cele trei direcții ale scenei, mulțumind „fără cuvinte” publicului pentru acea seară care va rămâne cu siguranță pentru toţi cei prezenţi una dintre cele mai memorabile seri din viața și cariera noastră de fani ai muzicii rock metalice! Un „bun rămas” cât se poate de umil, frumos și original în același timp, de la niște monștri sacrii ai stilului Thrash Metal: Slayer. Așadar, cei care nu au ajuns acum la acest turneu mai pot încerca a găsi bilete la ultimele lor concerte din 2019, de la cele câteva festivaluri mari care au reușit să-i contracteze pe ultima sută de metri.
Respect etern, le mulțumim pentru tot ceea ce ne-au oferit și pentru moștenirea lăsată.
Olimp Boros (în dreapta imaginii) la concertul Slayer de la Viena
