L-am întâlnit în Timișoara, într-o zi friguroasă. Nu ne-am văzut de ceva vreme, deși vorbim des: despre artă, despre oameni frumoși, despre muzică mai ales. Pe Ilie îl întreb atunci când nu știu cum să arunc zarurile sau când îmi vine câte o idee creață, iar spre muzica lui mă îndrept când mi-e dor de lumină. Am onoarea, dacă îmi permite, să îi spun prieten – prin urmare, prima cafea s-a consumat fără reportofon. Nici nu mi-am dorit, vreo clipă, un interviu. Am vrut un dialog, cu libertate și degajare, o mărturisire sau o poveste. Am povestit, așadar, și ne-am trezit dintr-o dată în dialogul ”de publicat”, pornit cam pe aici:
Stai, că lucrurile astea trebuie scrise. Plecasem de la muzica rock ca și spirit de frondă, ca manifest al unei generații...
Există o percepție greșită și din păcate preluată de multe cercuri – și artistice, muzicale, dar nu numai, ci chiar sociale - această învrăjbire artificială între generații... Tipi tineri în tramvai care bruschează (deocamdată verbal) bătrânii, pe ideea că datorită lor nu au bani, că le plătesc lor pensiile... In muzică am constatat din păcate și cu tristețe că se întâmplă același lucru. Sunt artiști care nu acceptă să îi respecte pe cei care - cum îmi place mie să spun - au defrișat un culoar în muzică. Pentru că, de fapt, culoarele astea în muzica modernă au fost rodul unei defrișări, încetul cu încetul. Acum, muzica rock, să spunem generic, are zeci de încrengături, e deja o muzică clasicizată care stă alături de muzica romantică, de muzica preclasică, alături de muzica de operă. Toate aceste genuri și subgenuri au fost drumuri deschise de cineva. Peste tot în lume se întâmpla o recunoaștere, există suverani care să înnobileze cu tot felul de titluri sau de omagii artiștii care au pus bazele acestei muzici. Generația de muzicieni mai tineri se ridică în picioare și face o reverență, pentru că așa și trebuie să fie – exemple sunt nenumărate, e plină presa de asemenea gesturi în care e sărbătorit câte un artist. La noi de multe ori – și acesta e unul dintre motivele pentru care am scris acele rânduri de mai sus – constat că și pe plan social se întâmplă această manevră abjectă și periculoasă, mai ales la București unde sunt mase de oameni mult mai numeroase. Ruptura asta care se creează artificial în muzică și în artă nu e provocată, ci vine prin anumite frustrări, dar în muzică poate fi rezolvată mai repede. În structurile sociale este, însă, un lucru provocat.
Asta îmi amintește discuția în contradictoriu pe care am avut-o cu un astfel de muzician, să-i spunem tânăr... Există, pe de o parte, muzicienii tineri - sau hai să le spunem mai tineri decât voi - care îi respectă pe cei care au creat ceva memorabil înaintea lor, si pe de altă parte cei care desconsideră ”dinozaurii”, își exprimă fără menajamente păreri tranșante, cum că sunteți expirați sau incapabili să evoluați, că vremurile se schimbă, etc.
E și o treabă de educație aici, care înseamnă să nu îți scoți falsele frustrări și chiloții de pe tine și să le arăți în public. Să își care frustrările cu demnitate, dacă le au, ca și pe bucata aia de bumbac care le împodobește ”podoaba” cu care i-a lăsat Dumnezeu ca să procreeze. Nu există ”expirați”. Există concerte pe marile stadioane ale lumii în care cântă și cei din generația tânără, dar și Rolling Stones sau AC/DC.
De ce rock-ul „tânăr” nu mai ajunge la performanțele la care ați ajuns voi? Probabil și frustrarea venită de aici creează o ruptură, fie ea exprimată clar sau nu...
În România, spre deosebire de Serbia sau Ungaria, nu mai vorbim de Anglia, SUA, Suedia, etc, la o trupă de genul Phoenix ar trebui să fie plin. Pe vremuri era. La ora actuală în Serbia la Bijelo Dugme se strâng cam 100 000 de oameni. La trupele tinere vin și acolo mult mai puțini. Păstrând proporțiile, ai dreptate, la noi e aceeași situatie. Pentru că asta este, din păcate, percepția pe care o avem. Dacă stăm să ne gândim, nu numai în muzică s-a întâmplat asta. Notorietatea celor mai mari valori ale noastre a fost de multe ori dată de Occident, ca apoi să o preluăm și noi. Uită-te la Brâncuși, la Eliade, poate chiar la Enescu, la mari pictori de-ai noștri, și așa mai departe. Asta înseamnă că la nivel de popor nu prea știm să ne apreciem valorile. Și din păcate nici în muzica rock lucrul ăsta nu avea cum să facă excepție. Și lucrul acesta este generalizat, e puțin frustrant pentru mine – și pentru alții: există transferul de identitate culturală a unor mari nume, care au clădit ceva pe care se stă acum, au făcut niște construcții culturale și acum de la nivelul lor se continuă. Nu sunt cunoscute, nu mai sunt valorificate, deși continuă să existe. E o tară de sistem aici, pe care nu cred că o pot explica mai bine sau mai simplu. O tară de sistem, de genă. Cu toate astea, cum am spus și în rândurile acelea, în muzica rock compromisurile făcute sunt foarte puține. Și foarte rar sunt de ideologie... Mai sunt devieri stilistice, pentru că nu se poate altfel - traseul unei generații sau al unui stil sau curent muzical nu poate fi exprimat ca printr-un tub; există ieșiri, exteriorizări.
Generațiile din rock-ul de acum mai au o problemă, cred eu: nu pot ajunge la notorietatea la care ați ajuns voi datorită contextului, care este foarte diferit. Există puține posturi de radio dedicate, majoritatea mijloacelor mass-media sunt private și promovează altceva, se permite concurența de duzină și mesajul se pierde.
Așa este. În anii `60 și `70 promovarea prin mass-media a contat enorm. Dar hai să vedem și reversul, sau ce a urmat. TVR-ul din anii `80 începuse să difuzeze foarte puțin rockul, și tocmai de aceea au început oamenii să învețe piesele rock unul de la altul. Paranteză: mi-am amintit de o carte superbă, un roman extraordinar... Tot într-un sistem dictatorial, existau câțiva oameni-carte... Fiecare reprezenta câte o carte și umbla și povestea, iar ceilalți aflau povestea romanelor prin ei. Știi?
Ceva asemănător s-a întâmplat la noi in anii 80, mai ales după ce au plecat cei de la Phoenix, de exemplu. Mircea le mai cânta din piese, m-am mai întâlnit cu el pe litoral... Mai canta un Hei tramvai sau Andri Popa, piesa lui, se mai strecura câte o melodie... Noi am avut un concert în `81 la Sala Olimpia și am cântat o piesă din Phoenix cu un succes extraordinar. Erau programate două concerte, dar al doilea nu s-a mai ținut, că s-au întâmplat tot felul de incidente în sală, spre groaza unei gagici de la partid...
Pe vremea aceea, unele dintre instituțiile de cultură se autofinanțau, câștigau bani din te miri ce... Tâmplăria de la Teatrul Național, de exemplu, fabrica în timpul liber coșciuge. Așa... La concertul nostru, când au văzut organizatorii teatrului ce cerere de bilete este, au vândut un număr mult mai mare decât ar fi trebuit...și doamna de la partid se așezase– nu știu ce căuta acolo – jos, la parter. Ăștia de la balcon se distrau, o țigară a aterizat direct în cocul tovarășei de la parter și i-a luat foc părul. Nu atât cât să fie nevoie de stingător, dar oricum, concertul de a doua zi s-a amânat. Și m-au chemat la Comitetul de Cultură să dau explicații. M-a întrebat directoarea dacă am cântat o piesă din repertoriul Phoenix-ului... Zic, „Pardon, doamnă, ei sunt atât de mari, încât stilistic nu se poate să ai o compoziție serioasă care să nu se apropie, să nu semene... E greu să te desparți de înaintași....” „Ce înaintași?” – „Înaintașii, cei care au creat un stil, Phoenix!...” – „Păi seamănă cam mult...” – ”Sigur că seamănă! Fără să ne dăm seama!”
Ce piesă ați cântat, de fapt?
De fapt noi cântasem Iarna, de pe Cei ce ne-au dat nume. În altă variantă decât cea pe care am cântat-o în 2015 la evenimentul Legendarii. Da. Dar seamănă, i-am zis, fără să vrem, suntem o generație mai tânără, am preluat inconștient de la maeștrii... Îți dai seama ce texte aveam.
În anii `80 voi umpleați săli și nu numai în Timișoara. Dacă tot vorbeam de faptul că oamenii veneau la concerte – consecință directă a notorietății și promovării...
Da, era simplu să umplem Sala Olimpia. Nu era simplu pentru toată lumea, dar pentru noi era o performanță deja clară. Țin minte că am văzut un lucru pe care nu știu dacă îl voi mai revedea... La Olimpia puseseră niște balustrade de fier, groase, care formau un culoar prin care intra lumea. Și la un concert s-au îndoit. Au îndoit fierul, l-au curbat. Atunci mi-am dat seama de forța extraordinară a mulțimilor. Și nu s-a întâmplat nimic rău, dar presiunea aia colectivă a îndoit fierul. Cu mulțimile nu-i glumă.
Și, totuși, voi ați rămas o trupă reper pentru Timișoara. Dincolo de succesul național pe care l-ați avut, nu te-ai gândit niciodată să pleci de aici, spre București, unde se împărțeau cărțile, sau în Occident cu unii dintre colegi?
Nu. Majoritatea au plecat în Occident. Așa a fost destinul meu, probabil. Fiind liderul trupei, am ales să sting ultimul lumina, să rămân pe vapor până la final, să-l părăsesc ultimul, și între timp s-a întâmplat ce s-a întâmplat în `89. Nu m-am gândit niciodată că am putea pleca toți, ca Phoenix-ul. Nu știu, dacă am fi avut vârsta lor poate era altfel. Noi eram mai tineri. Gândește-te că în Pro Musica eu eram cel mai în vârstă. Am avut un concert memorabil la Sala Palatului în `74, cu Sfinx și Progresiv TM. Eu cu Doru Eugen Iosif aveam 20 de ani, nu aveam 21 împliniți, iar ceilalți... Dixie avea 14 ani, Erli avea 15. Media de vârstă era foarte joasă, erau foarte tineri. Apoi, în perioada de după `80, a venit Hariga - el era ceva mai mare ca mine.
„Dacă regret ceva, este că nu am putut evolua normal. Aș fi dorit să nu trăim după o cortină de fier, să fim liberi să ne exprimăm cum am fi vrut...”
Cu niște tineri, aproape copii, țineai o trupă. Asta înseamnă responsabilitate și dedicație, muncă, disciplină...
Sigur că da. Dar aveau atitudinea potrvită. La concertele de la Sala Palatului am cântat în deschidere pentru că eram cei mai tineri, dar a fost senzațional. Krauser a plecat cu vioara după cap și aruncase un sacâz în sală, făcea și alte componente de show, la vârsta aia... Erau foarte tineri, dar responsabili și se putea lucra frumos cu ei. Nu regret nimic. Sigur că aș fi dorit să nu trăim după o cortină de fier, să ne dezvoltăm normal – noi nu ne dezvoltam normal, aveam un delay permanent, era firesc – eram în dictatură. Pătrundeau informații despre ce se întâmpla în rock-ul mondial prin emisiunile lui Cornel Chiriac la Europa Liberă sau de la posturile sârbești, și ne-am fi dorit și noi libertate de creație, să fim cum am fi vrut noi. Mai târziu, în ultimii ani ai dictaturii, apăreau și la București discuri aduse de piloți pe sub mână. Dacă îmi pare rău de ceva, îmi pare rău că nu am putut evolua normal.
„Dictatura ideologică a fost înlocuită cu cea financiară. Din această cauză, mulți artiști tineri talentați renunță sau pleacă.”
Dar situația de acum nu e cu nimic mai bună. Dictatura ideologică a fost înlocuită cu cea financiară, care poate fi mult mai periculoasă. Dictatura ideologică mai putea fi fentată... Mai păcăleam cu un text, mai aveam o viață dublă, mai explicam, am reușit să avem simbolul nostru ca trupă – de exemplu, simbolul Pro Musica era în perioada aceea o bufniță care stătea cu ghearele înfipte într-o mână de femeie. Gândește-te ce slalomuri a trebuit să facem la Cultură, aici la Timișoara, ca să ne lase să cântăm cu bufnița în spate. Aici a mers, la București n-am avut șanse. Am explicat că e simbolul înțelepciunii, că înțelepciunea nu este atributul societății retrograde, ci a societății sănătoase, în care trăim acum, are gheare înfipte într-o mână a unei mode retrograde, occidentale.... Înțelegi? N-a fost ușor. A, și bufnița avea căști – ziceam că ascultă muzica înțelepciunii... O scăldam cumva.
Nu zic că a fost bine, din contră... Acum însă, când te duci să cânți ca trupă tânără – eu mă îngrozesc cum se poartă ăștia de la nivelul autorităților sau privații care au pus mâna pe săli de repetiție, pe case de cultură, cum se poartă cu trupele tinere, dacă și cu noi își permit să se poarte cum se poartă. Sau cum încearcă... Noi mai dăm capete în gură, la figurat vorbind. Dar totul costă... Costă sălile de repetiții, studioul, radioul, etc. Apropo, mai ții minte repetițiile de la Legendarii? Voiam să spun că termenul acesta, de legendari, este minunat și este în vocabular de puțină vreme. La noi a fost un viciu sau o lipsă de identitate, de reprezentare a ceea ce înseamnă cineva care a contribuit enorm în muzică. Noi avem cuvântul ”expirați”. Ar trebui înlocuit.
Acum mi-l amintesc pe Nicu Covaci, care detestă termenul. Spune că legendele sunt moarte și îngropate, ori voi sunteți încă aici și mai aveți treabă.
Nu înseamnă că ești o statuie. Ești o legendă vie, un simbol care trăiește.
Și cu statuia avem bancuri... Dar vezi, această accepțiune înseamnă o valoare clară, cu mult peste medie, dar depinde foarte mult și de alții. De ce după `90 nimeni nu mai atinge performanța asta ca brand? Câți ”legendari” mai avem? Și avem, totuși, atâția artiști valoroși!
Nu se mai ajunge la pragul acela de notorietate, cum spuneai. Dar el trebuie asociat obligatoriu cu pragul de valoare. Dacă se disociază noțiunile ajungem la botoxuri și alte cele. Avem însă și valoare fără notorietate acum. Muzica la noi merge mai departe și până la urmă câte o opinie din asta este bună, dar să rămâi pe loc și să începi să construiești doar un edificiu teoretic e păcat. Dar e o dictatură financiară nemiloasă. Asta este clar.
In dictatura ideologică voi, totuși, ați câștigat enorm. Financiar.
Da, aveam bani pentru că nu exista dictatura financiară, paradoxal. Cea ideologică, ca să își legitimeze teoriile și tezele, nu făcea rabat de la a-și plăti artiștii. Uite, mie nu mi-au dat ăștia drumul, dar alții au câștigat sume uriașe de bani în Uniunea Sovietică, având concerte acolo. Se copia modelul. Dictatura ideologică nu făcea rabat de la recunoaștere, de la cheltuirea unor fonduri. Să nu se înțeleagă greșit. Ei au dat bani compozitorilor, care câștigau sume uriașe pentru piesele pentru Ceaușescu și regim, dar din firimiturile de la masă hrăneau și artiștii. Banii făcuți de noi sau de alții au fost pe merit însă, să se arate că se putea face și asta. Și se câștigau mulți bani pe spatele artiștilor, oricum.
Dictatura asta era ca un cazan uriaș care fierbea și, din când în când, până în ultimii ani înainte de `89, se mai dădea drumul la câte o supapă. Și când se deschidea o supapă mai apăreau niște romane, mai apăreau câteva trupe cu câteva piese, etc. După `86, `87 n-au mai deschis nicio supapă și în 1989 a explodat cazanul. Punct. Sigur, a fost ajutat de cine trebuie...
Pe mine m-a întrebat o doamnă care era cu o echipa de filmare de la MTV (Televiziunea maghiară) ce a fost în Timișoara în `89. I-am spus că nu pot să spun cu exactitate pentru că nu am avut acces la documente, dar pot spune un lucru: cei care au dat foc ne-au găsit pe noi ca vreascuri super-uscate, care au luat foc imediat. Asta a fost.
„Există muzicieni tineri care merg alături de noi mai departe, care ne-au făcut să îi respectăm și pentru că ei, la rândul lor, ne respectă. De la muzicienii tineri cu care am lucrat eu, personal, am învățat enorm.”
După 1990, o producție a unei trupe tinere de rock necesită aparatură, lucruri care depășesc cu mult o șușă sau un spectacol al altor categorii artistice. Si n-am nimic cu alți artiști, îi iubesc, că sunt creștin, dar aici nu avem ce discuta. Producția muzicală reală costă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care genurile mai facile – care nu cer mult din punct de vedere tehnic - au fost mult mai prezente decât rock-ul după `90, sunt mult mai ușor de realizat. Apoi a prins cheag, cu banul se cumpără orice: legi, judecători, apariții în media, playlisturi, priorități de difuzare, și lista e lungă. Dictatura asta nemiloasă, din păcate, a făcut ca unii dintre tinerii care erau foarte talentați să renunțe sau să plece. Alții își târâie frustrările și încearcă. Este o lipsă crasă de respect să te raportezi cu ură la niște valori care ți-au dat sevă ție însuți. Ei s-au apucat de muzică din cauza noastră și a altora. Ăștia reprezintă alte categorii. Alții sunt cei care împreună cu noi merg mai departe, și ne fac să îi respectăm pentru că ne respectă, ceea ce este normal. E firesc. Când dai bună ziua cuiva nu faci o faptă bună, ci una normală; dacă îl ajuți să se ridice, abia atunci faci o faptă bună. Nu avem nimic de împărțit... Eu am lucrat și pe discurile mele cu Stepan Project cu mulți muzicieni tineri, mult mai tineri decât mine, pe toate cele 3 albume. Muzicieni de la care eu, personal, am învățat enorm. Am învățat un lucru pe care ei îl știu mai bine: să nu mai aibă psihologia de sclav pe care noi o avem fără să vrem. A rămas undeva, și din când în când mai iese la lumină, coborâm glasul când avem de spus ceva important.
Văd că dincolo de toate, tu tot produci...
Este o credință dublă. Cineva care crede în ceea ce face, și cineva care crede în ce face cel ce crede, adică artistul. Acel cineva poate ajuta financiar, poate fi un sponsor. Și alții produc tot sprijiniți în sensul acesta.
În 2018 ați sărbătorit 45 de ani de Pro Musica. Oamenii au venit și au plecat, și-au urmat cursul vieții, și e vorba de sacrificii imense pe care lumea nici nu le intuiește. E vorba de perseverență, de sacrificiu, de muncă imensă, ca să ții în picioare un proiect timp de 45 de ani. Te-ai gândit vreodată să renunți? În momente de singurătate sau de saturație?
La noi, în cazul nostru, ceasul existențial al trupei a pornit să numere timpul din clipa zero, primul concert. Noi am făcut și o pauză de câțiva ani. Albumele din Trilogia Luminii au venit pe fondul unei pauze. Albumele mele s-au întins pe 16 ani. În perioada asta Pro Musica nu a activat, dar pe fiecare proiect apar muzicieni din Pro Musica. Nu numai ei, dar au fost acolo. Lumea s-a schmbat enorm în 45 de ani, iar acum noi ne adunăm pentru concertele mari pe care le facem, mari ca buget, ca și logistică. Sub un standard calitativ nu coborâm și atunci concertele sunt mai rare. Pe mine m-a ajutat foarte mult în ultimii ani – sau în partea a doua a carierei cu Pro Musica – un principiu care m-a făcut să stau drept și să nu renunț: este principiul mărului. În Undeva în Europa, în partea de multimedia a acestui dublu album și în poze, elementul principal este mărul. Ce înseamnă asta? Imaginea unui măr care este undeva la 7-8 metri de punctul pe unde trece lumea, mai retras, și din care nu mănâncă nimeni niciodată nimic, că nu apucă. Mărul nu se supără niciodată pe chestia asta și nu zice „Îmi bag picioarele, anul viitor nu mai fac niciun măr, stau linistit, pentru că nu le mănâncă nimeni”. Nu. Ăla face an de an mere, pentru ca asta l-a lăsat Dumnezeu să facă. În momentele mele de cumpănă și când ego-ul interior – pentru că orice om are un ego, și la artiști se spune că e mult mai dezvoltat, este un pitic interior care e activ, îți bagă tot felul de dume, le știe pe toate și aude tot, și le developează de îți vine să îl bagi undeva – își spune cuvântul, îmi apare principiul mărului în cap. Eu asta știu să fac. Și pot să fac muzică. Îmi mai spun oamenii că nu mă aud la radio, de exemplu... Nu-mi este totuna, e clar, dar cu acest exemplu al mărului îmi este mult mai ușor să trec peste discuțiile cu egoul.
„Artistul are nevoie de imbolduri pentru artă, de un transfer de energie. Pentru că și el dă totul.”
Rock-ul este o formă de protest, o rebeliune pe care am simțit nevoia să o trăim. Problemele se tot schimbă. Am ieșit și acum în piață, în ultimii ani. Dacă în decembrie `89 am cântat în piață cu Ceaușescu încă la putere, acum sunt imun la orice fel de discuții. Au mai învățat oamenii să mai spună și NU și o fac în timp ce sunt civilizați. Au arătat Europei că nu suntem o națiune de asistați social sau de cerșetori. Meetingurile astea a arătat că sute de mii de oameni pot protesta pașnic și după protest pot să strângă mizeria și gunoiul din centrul orașului. Astea, vrem nu vrem, sunt de sorginte flower-power. Deci originea lor este acea divină mișcare hippie, una non-violentă, o mișcare absolut pozitivă de iubire a semenilor și de pace, ca și asta. Timișoara a avut 30- 40 000 de oameni în stradă, ori cifra asta e greu de stăpânit. Și nu s-a întâmplat nimic rău. La București au fost 300000, pașnici, și asta spune mult.
Ce senzație ai avut când 40 000 de oameni au ascultat și au cântat într-un asemenea moment piesa ta – Timișoara?
A fost una dintre puținele dăți când eu și egoul meu dansam în același ritm. Piticul dansa în interior, era și el mulțumit. Deși nu recunoaște. Sunt stări care îți arată că nu a fost totul degeaba. Ca și după vizionarea filmului Live in Prison... Filmul s-a născut foarte greu, cu multă intoleranță, cu mult negativism, cu lipsă de ajutor din partea autorităților, dar ai sentimentul că n-ai făcut totul degeaba. Lucrurile acestea sunt ca buteliile de oxigen pe care le primești, începi să respiri, îți dau energie să poți urca mai departe. Înțelegi? Este una dintre satisfacții, când zici „Da, dom`le, nu au fost în van munca și trăirea”. La proiecția filmului am simțit energia asta din sală, și sunt momente de care ai nevoie, ca artist. Indiferent de locul în care trăiește într-o industrie muzicală, artistul are nevoie să aibă asta, are nevoie de imbolduri pentru artă, de un transfer de energie. Pentru că și el dă totul. Dar artistul, în pauza dintre spectacole, în pauza dintre un disc și alt disc, pauza de care e nevoie pentru creație, are nevoie să se hrănească din ceva. Feedback-ul de la public îi face bine, de acolo se hrănește și piticul-ego și obosește să mai critice.
„Marii artiști sunt interfețe între noi și divinitate. Ei sunt aici ca să facă mult bine.”
Am observat că la artiștii cu adevărat valoroși piticul ăsta e foarte cuminte de obicei. Cei conștienți de valoarea lor și care au o valoare reală nu au nicio urmă de aroganță, de competiție prost înțeleasă, și chiar și atunci când afișează asemenea tare, sunt doar măști. În intimitate sunt lipsiți de astfel de trăsături. Legendarii nu au fițe.
Eu pot să îți explic asta excluzându-mă pe mine și urcând puțin nivelul comparației. Mereu am spus că oamenii ca Peter Gabriel, Ian Anderson, și alții, sunt interfețe între noi și divinitate. Ei sunt creația care face legătura între noi și spiritul înalt al cerului. Eu i-am cunoscut pe Ian anderson și pe Brian May. Sunt oameni de o înălțătoare energie pozitivă și modești, sunt bule de energie – pot avea orice întrupare. Ei fac legătura între noi și divinitate. De asta sunt așa modești și fac atâtea sacrificii, opere de caritate care nu se știu, acțiuni prin care ajută – nu numai la nivel spiritual, prin muzică.
Dar nu obosești la un moment dat?
Ei trăiesc într-o industrie mult mai bine organizată, pentru ei lucrează sute de oameni. Oboseala lor nu este atât de mare ca a noastră, cei de aici, dar ea pleacă din grijile pe care le au ca să facă bine în jurul lor și din lupta pe care o duc pentru a rămâne sus. De dragul de a învinge răul. Lupta lor nu este pentru ei înșiși!
Îți dau un exemplu din muzica clasică: după ce a murit Mozart, un copil minune, un geniu, soția lui a scos la vânzare o parte dintre partituri și s-a întâlnit cu un anticar. Când i-a arătat manuscrisul, anticarul i-a spus că el vrea originalele, nu copii... I s-a spus că acelea sunt scrierile originale. Păi cum, că nu văd nicio corectură, nicio ștersătură... Deci el compunea fără să șteargă, în capul lui toate erau clare. El scria ca la dicteu divin. A scris o uvertură într-o noapte, pentru că a doua zi era premiera operei și el uitase de uvertură. Știi povestea. Eu asta înțeleg prin aceste interfețe divine.
Marele violonist Menuhin l-a pomenit în toate interviurile lui, fără încetare, pe George Enescu, care i-a fost profesor și mentor. Enescu a fost pentru el mai mult decât un tată spiritual. Și în cartea lui de memorii povestește următoarea întâmplare: s-a dus cu tatăl lui la Enescu pentru o lecție, copil fiind, la Paris - la ora de vioară. Cand a ajuns, Enescu îi zice: „Iertați-mă, a trimis domnul Ravel un bilet, că tocmai a terminat o lucrare și vrea să îi dau o părere. Dacă vreți puteți rămâne, dacă nu, reveniți după amiază și facem ora.” Așa. Și tatăl lui Menuhin a ales să stea. Și apare Maurice Ravel, cu partitura sub braț, și îi spune „George, am scris o lucrare pentru vioară și pian, hai să o cântăm și să îți spui părerea.” Și o cântă. Acuma, trebuie știut că o sonată pentru vioară și pian are, în medie, o durată între 8 și 10 minute. O cântă la prima vedere Enescu. Ravel îl roagă să o mai cânte o dată, și a doua oară a cântat-o pe de rost. Să memorezi o lucrare de 10 minute, complexă, că doar nu îți închipui că Ravel scria trei note, din prima, înseamnă un scanner de geniu. Astea sunt interfețele.
Uite, performanța lui Mercury, care a cântat 24 de voci în Bohemian Rapsody în epoca analogică, când se lucra cu banda, nu ca acum, digital, când modifici orice, corectezi, acordezi... Este, clar, dovadă de genialitate. Și cum altfel pot fi numite performanțele celor care au deschis drumul, fară doar și poate, 4 muzicieni și 2 producători și manageri – Beatles? Dacă asculți Here comes the sun o să auzi primul sintetizator din istorie, în planul doi, undeva foarte discret. La piesa Yesterday a cântat Paul tema de voce și chitara acustică și au plecat în concediu. Și când s-au intors, Epstein și cu George Martin le-au pus piesa. Făcuseră între timp orchestrațiile și imprimaseră și un cvartet de corzi. Astea sunt, toate, mari construcții, mari descoperiri pe care o trupă le-a făcut în premieră. Stai și te întrebi de unde le-a venit... Sunt energii din muzica cosmică, și de acolo vin. Și dacă te gândești la rolul tău în toată această ecuație uriașă... Muzica, în cazul nostru. Muzica rock, la început, era văzută ca și capriciul unei generații, dar s-a transformat într-o industrie și într-un mod de viață, într-un mod de a consuma muzică, adică de a-ți îmbogăți sufletul cu niște energii. S-a dezvoltat într-o serie de direcții și a ajuns cu toate subgenurile care există acum, și drumurile merg mai departe.
A propos de drumuri care merg mai departe, hai să bifăm și clișeul nelipsit în orice interviu și să te întreb: ce drum alegi pentru Pro Musica în continuare?
Fără întrebarea asta parcă pleci mai nemulțumit acasă, uite, nu m-am promovat, n-am zis ce vreau să fac! O să îți spun altfel: legendari înseamnă, după opinia mea, un amestec între importanța năprasnică vizuală și afectivă pe care o ai când stai la un concert și vezi un gigant al muzicii, și ești mândru că ești contemporan cu el, și legendarul care stă pe o împietrită statuie. Sunt două imagini aici. Legendarul nu stă numai într-o bibliotecă, sau într-un disc de pe un raft, nu, el poate fi motivul de satisfacție deplină a cuiva care îl vede, îl aude și simte ceva. Drumul e să faci oamenii să simtă.
Cred că la acest termen ajung tot mai puțini nu numai din motivele pe care le-am discutat mai devreme, ci și din cauza asta: sunt puțini cei care au forța, încrâncenarea de a urma un drum cu toate sacrificiile, piedicile, etc...
Înainte de a spune planurile finale de viitor, să știi că aici m-am întrebat și eu de unde am avut forță – că sunt conștient totuși de faptul că am avut de parcurs un drum care n-a fost ușor. Sunt, îți spun sincer, anumite energii pe care le-am primit, și nu le cunosc sursa. Sunt foarte multe. Pentru că da, dacă stai să te gândești, să pui în cumpănă notorietatea cu munca, să pui siguranța financiară care e sau nu e, cu munca, iarăși ajungi să te întrebi de unde ai avut energia asta. Ține de destin? Nu știu de ce ține. Despre asta nici eu n-am mai vorbit până acum.
Până la urmă, ca să faci oamenii să simtă dai o parte din suflet. Artistul care se dăruiește total – nu pentru glorie, nu pentru avantaje financiare – devine vulnerabil și așează o parte din al însuși în văzul tuturor.
Da. Te împaci cu ideea asta. Din fericire te înarmezi cu niște scuturi care îți permit să te aperi, de aceea în reacții sau în interviuri sau în apariții publice ești uneori mai dur. Pentru că tu, în artă, îți pui inima pe tapet. Tu pui o parte din tine acolo și o împarți cu toată lumea, și atunci ai nevoie de niște scuturi, de niște zone de apărare. La unii sunt mai dure, la alții mai ponderate, dar toți le avem.
In muzica ta totul este exprimat. Abordezi teme atât de diferite, de la iubire, la probleme sociale, la credințe, și ele reprezintă, toate, părți din tine. Ai compoziții care provin din foarte multe surse emoționale diferite – toate te reprezintă, sau fiecare te reprezintă într-un anumit moment, sau cum se întâmplă? Puțini artiști au această capacitate de a varia, să spunem, atât de dezvoltată.
Foarte bună întrebare. Marea majoritate a compozițiilor mă reprezintă pentru că am simțit nevoia să compun despre o idee sau alta, sau să fac apel la textierii cu care am lucrat pentru o creație sau o expresie anume. Dar mereu au fost lucruri pe care am simțit nevoia să le fac. Și aproape toate reflectă perioade de viață prin care am trecut. Sunt, însă, niște teme majore pentru mine și care rămân în muzica mea perpetuu. Dacă nu le folosesc când scriu ceva, le simt acolo, chiar dacă nu le pun în valoare. Așa sunt eu construit, variat.
„Muzica, in majoritatea ei covârșitoare, nu face rău nimănui. E o energie pozitivă și este un leac divin.”
Până la urmă, toate temele abordate de tine au în final aceeași rezolvare. Indiferent de probleme - fie ele umane, filozofice, sociale - soluția propusă vine din faptul că mereu se găsește lumina. Asta îți e soluția – întotdeauna te întorci spre lumină. Toată lumina asta trebuie luată însă de undeva...
Eu îmi iau foarte multă lumină și prin credință. Eu nici nu mi-am pus întrebările astea prea des. Dar așa e. Când creezi ceva, dai, și ai nevoie să și iei de undeva. Un alt mod prin care te încarci sunt și situațiile, cum ai remarcat, în care ești apreciat și ai feedback pozitiv. Dar dacă simți cum trebuie, poți găsi energia de care ai nevoie prin credință chiar dacă n-ai mare cultură religioasă. Cel puțin la mine funcționează. Și eu am trecut prin perioade mai grele și ajută, după cum muzica în sine, în marea ei majoritate, nu face rău nimănui. E o energie pozitivă și este un leac divin. Nu există nimic perfect pe lumea asta și muzica nu face excepție, dar în principiu așa stau lucrurile. Întunericul nu înseamnă decât lipsa luminii.
Nu te-am auzit niciodată spunând că regreți că nu ai apucat să faci vreun anume lucru, pentru că tu faci mereu arta pe care o vrei, fără limite de vârste sau timpuri. Ai, totuși, vreun mare regret în muzică?
Principiul mărului, ți-am spus. Au fost ani în care nici de la mine n-a mâncat nimeni mere, dar tot am continuat.
Noi mergem mai departe. Exista două categorii de muzicieni sau trupe: cei care pot să facă upgrade – și vorbim aici de rockul mare, de exemplu Sting sau Peter Gabriel, care cu fiecare apariție este la zi cu mijloacele moderne, adună tot ce e nou în materie de sound, ochestrații, artificii și adaptează la el însuși. Și există artiști care nu mai pot să facă pasul, care cântă exact cum cântau acum 30 sau 40 de ani. Nici nu mi-aș închipui altfel la artiști ca Deep Purple sau Uriah Heep sau alții. Ambele categorii sunt artiști mari și toți merg mai departe. E chiar indicat. Iar ca planuri de viitor, cu Pro Musica îți spun unul singur și cel mai important: să mergem mai departe. Așa se creează muzica!
Foto: Facebook.
