Impresionante la Simion Bogdan – Mihai nu sunt doar muzica și performanța pe care le auzi de la el și colegii săi cu care cântă de mult timp, Taraful Lăutarii de Mătase. Fascinant la el e să îi observi pasiunea pentru muzica, istoria, cultura și tradiția românească. Tânărul artist nu pare să își facă niciodată setlist-ul „după ureche”.
Înainte de a ne apuca să vorbim „on the record” pentru interviul despre spectacolul de la Sala Platului, în care am jucat și #PieseleVieții, conversația dintre noi a început de la un compliment pentru vestimentația lui din acea zi și a ajuns în doar câteva clipe la o dezbatere despre muzică, literatură și contextele socio-politice care au influențat arta în diferitele sale etape. Lucruri pe care am înțeles ulterior că tânărul cobzar le ia foarte tare în serios atunci când își construiește recitalurile. Și cu siguranță acest lucru se va vedea și pe 9 noiembrie la spectacolul „În fața vitrinei”.
Trebuie să admit, cum i-am spus și lui la finalul conversației, că așteptam de mult timp ocazia de a juca #PieseleVieții cu un om care culege și cântă folclor românesc, însă care e, după vârsta biologică, un produs al noii generații. Eram curios să descopăr care sunt influențele muzicale din copilăria și adolescența lui, ce artiști ascultă acasă și care sunt piesele care-i creionează profilul de ascultător. Personal sunt încântat de paleta largă de artiști și genuri pe care le-am primit în răspunsurile lui Simion Bogdan – Mihai și vă invit și pe voi să descoperiți care sunt #PieseleVieții lui.
Eusebiu Tudoroiu: Prima melodie pe care ți-o amintești.
Simion Bogdan Mihai: „Dancing Queen” de la ABBA. O asculta mama când dădea cu aspiratorul. Aveam 2-3 ani și îmi amintesc perfect refrenul.
Prima melodie de care te-ai îndrăgostit.
„Owner Of A Lonely Heart” de la formația Yes. Avea tata niște discuri cu Yes, Queen, Foreigner. Mi se păreau mai deosebite decât horele și sârbele pe care le auzeam tot de la tata. Până la urmă tot la hore și sârbe am ajuns. Dar îmi aduc aminte de cântecul ăsta pentru că venea dintr-un spațiu sonor total diferit față de ce auzisem eu până în acel moment al vieții mele.
Primul album pe care l-ai cumpărat.
3 Sud Est – „3rei Sud Est”. Casetă albă, toți îmbrăcați în negru, unul arată unu, altul arată doi și celălalt arată trei cu degetele, iar Laurențiu Duță are o băscuță penibilă, neagră, pe cap. Excepțională caseta de la un capăt la altul, inclusiv cu piesa aia foarte tristă „Lori”, cu „Ai plecat și multe nopți am plâns. Ai plecat fără niciun răspuns" și cu title song-ul „3 Sud Est”, care semăna tare cu un cântecel de la NSYNC și îmi plăcea că-i vedeam la televizor și dansau toți la fel.
Primul concert la care ai fost.
Era un concert la Zilele Vâlcei, la Voltaj. Eram adolescent, cred că aveam 14 sau 15 ani. A mers jumătate din clasă și am mers și eu. Țin minte că nu prea mi-a plăcut. Iar ăla la care am ales eu să merg a fost la Berlin, la Rammstein.
Melodia care te face să dansezi.
„Plătesc pentru plăcerea mea”, cântecul lui Petrică Cercel, care e o manea. În general manelele mă fac să dansez. Cred că asta e funcția lor și cred că o fac destul de bine, în proporție de 70-80%.
Melodia care te face mereu să plângi.
„Șir de cocori" a lui Dan Andrei Aldea și formația Sfinx, 1970, de pe primul lor EP. Probabil singurul cântec cu miros de Woodstock care s-a produs vreodată în România. În ’70 suntem la 6-7 luni de nebunia de acolo. Sigur, tovărășește, cu cumințenie, tunși scurt, fără droguri. Dar nu e despre acolo, e de acolo. Și ăsta e un lucru destul de rar, zic eu.
Melodia care nu îți iese din cap.
"Crazy Frog"
Albumul care ți-a schimbat viața.
„In the Wee Small Hours”, al lui Frank Sinatra. Și îmi pare rău să compar mere cu pere. Sigur că mi-a plăcut foarte mult și primul disc de la Megadeth, dar în alt fel. Însă „In The Wee Small Hours”, da! Pentru că aud un om gutural, răgușit, răcit, care cu numai câteva săptămâni înainte avusese niște sângerări de gât înspăimântătoare, care totuși a reușit să ducă discul până la capăt, care trecuse printr-o despărțire îngrozitoare, alături de o orchestră fantastic de mare care-l aștepta și nu putea să spună: "mai lăsați-mă încă o săptămână să-mi revin". Și pentru prima dată vedeam la un album potrivirea fantastică între artwork și muzică. Faptul că producătorul s-a gândit că imaginea să fie albastră. „The blues”, spun americanii și la noi lăutarii spun „cântece de inimă albastră”. Iată cum spectrul de culoare e același. Cântecele alea lăutărești așezate așa se numesc. Și n-au copiat unii după alții. Coperta aia albastră cu umbra de pe fața lui, faptul că stă sub un felinar și fumează și încrâncenarea cu care te pregătește fotografia înainte ca tu să pui discul. Deja știi că e o mare tulburare acolo. Culmea, de la un băiețel care cu doar trei ani înainte era în „Sinatra Mania”, unde peste tot vedeai numai dantura aia largă și o atitudine pișicheră de "’oi fi tu deșteaptă, da' eu îs mai deștept că le-am îmbârligat pe toate și le-am lăsat". Și să-l vezi așa terfelit în noroi, trebuie să-ți fi creat o satisfacție dacă erai îndrăgostit de o fată care era tare îndrăgostită de Sinatra. „Ia uite-l, a ajus și ăsta la capătul puterilor și răbdărilor. E om ca noi!".
Melodia pe care o consideri un guilty pleasure.
Nu cred în guilty pleasures. Nu m-am simțit în viața mea vinovat ascultându-l pe Vali Vijelie. Nu m-am simțit niciodată vinovat pentru o opțiune culinară sau culturală. De la cămașa pe care o pun pe mine și până la faptul că-mi place hotdog-ul și nu altceva care e considerat mai bun, până la faptul că ascult un cântec oricât de jenant ar fi produs sau realizat. E un cântec, dă-l la balamuc, are trei minte și trece. De fiecare dată când oamenii se inflamează prea tare cu privire la artă, mi se pare că sunt deosebit de goi. Bun, înțeleg să nu-ți placă. Poate nici mie nu-mi place Alexandra Stan, dar asta nu înseamnă că dacă sunt la o petrecere și se ascultă Alexandra Stan o să ies contrariat. Pe bune, e un cântecel. Are trei minute. De asta cred eu că la manele miroase discret a rasism, de multe ori. Pentru că la cât de multă muzică proastă e pe planeta asta, ni s-a cășunat la una făcută de niște oameni cu mai puțină carte.
Melodia cu care te-ai trezi zilnic.
Zilnic devine cam obositor. Nu prea cred că mi-ar plăcea să mă trezesc cu niciuna. Dar poate tangoul „Florentina” pe care o să-l cânt la Sala Palatului. Un tango superb!
Piesa care te definește.
Interesant! Cred că doina "Vară, vară, primăvară". E prima doină pe care am învățat să o cânt, să o acompaniez cu instrumentul la care cânt, cu cobza. Prima pe care am înregistrat-o vreodata, sub supravegherea lui Adi Despot, lucru care mi-a făcut o onoare și mai mare. Și este primul cântec pe care l-am cântat în niște contexte foarte speciale în viața mea. De la primul concert cu trei mii de oameni, acum urmează unul cu patru mii, sper, până la primul cântec pe care l-am cântat într-o emisiune de radio. „Vară, vară, primăvară” e de fapt e o variantă musceleană, din Argeș, a celebrei doine a Oltului. Ea se cântă de la Prut până la Olt. Poți auzi varianta trunchiată de doină cu Oltul înlocuit cu Prutul. E de fapt același cântec, dar în funcție de unde mergeau, îl adaptau la condițiile de relief. Asta e o variantă care poartă numele „Vară, vară, primăvară”, dar e destul de limpede pe la jumătate că e vorba despre zbaterea Oltului. Care a fost și marele proiect al lui Ceaușescu. Șă controleze Oltul. Unul dintre cele mai grele râuri de controlat, până prin a doua jumătate a secolului XX. Înteleg de ce te șoca pe la 1700 să vezi tăvălugul ăla de ape. Efectiv mai plecau câte 20 de sate odată.
Un mesaj final?
M-aș bucura foarte tare să vină ascultătorii de la Rock FM la acest spectacol pentru că el, ca estetică, va fi un concert rock. Asta pot să-i asigur pe oameni. Nu ca gen muzical, dar ca estetică, abordarea va fi rock. Eu fac asta de multă vreme, de când faceam „Șamanul Mut”, la Control. Am mai renunțat un pic la machiaj, dar colaborarea mea fructuasă cu Adi Despot și Pupe continuă. Sper să mai avem o conversație și în luna martie, când îmi va ieși al doilea album, care este cu un full band și care a fost o chestie super tare pentru ei, să lucreze pe o trupă unde țambalul e toba, contrabasul e chitara bas, încercând în același timp să-i dăm genul ăla de încărcătură și afect specifică muzicii rock. Eu cred că vor descoperi și altceva. Faptul că muzicile tradiționale nu sunt tot aia cu muzicile populare. Și că nu chiar toată lumea abordează lucrurile astea cu un batic pe cap și ținând un copac.
