Prima melodie pe care ți-o amintești.
Nu știu... Nu vreau să îți spun ceva așa, la întâmplare, trebuie să mă gândesc... Wow! Stai, hai să facem altfel. Pot să îți spun mai bine care a fost piesa de la care a pornit toată povestea mea cu rockul alternativ. Nirvana, „Rape me”. Istoria spune așa, eu cântam deja în prima trupă. Eram în clasa a șaptea, eram foarte mic. Și a venit un coleg mai mare decât noi, cred că era prin clasa a noua. A spus să pregătim urechile, să ascultăm un cântec. Și a pus piesa „Rape me”. Eu am rămas așa, puțin uimit de sunet și de atitudinea băieților. Și m-a întrebat colegul ăsta al meu dacă știu ce înseamnă versurile. Îți dai seama că în clasa a șaptea nu știam. Când mi-a spus traducerea am rămas parcă mai impresionat. Wow, în muzică se puteau băga așa texte? Asta mi-a provocat foarte mult interes. Asta e o amintire clară pe care o pot spune cu siguranță.
Prima melodie de care te-ai îndrăgostit.
Tot „Rape me”. Într-adevăr, asta e o piesă care mi-a marcat și determinat soarta.
Primul album pe care l-ai cumpărat.
Nu îmi aduc aminte chiar primul album, dar îți pot spune ce cumpăram în tinerețe. În anii 1996 – 1998, în Republica Moldova, au ieșit în evidență foarte puternic artiștii locali. Zdob și Zdub, Accident, Cuibul erau niște trupe pe care noi, cei mici, le plăceam. Mergeam la magazin să le cumpăr albumele care erau pe casetă pe atunci. Axident - „Tons of Powder”, Cuibul - „По-мид"ор” (Roșia) și de la Zdubi, „Tabăra noastră”. După care au urmat și altele. Eram foarte pasionat să ascult. De exemplu, Cuibul ascultam când mergeam la dentist. Sunt niște albume tare serioase, le recomand tuturor, și artiștilor consacrați, și copiilor la început de drum. Albume foarte bune.
Primul concert la care ai fost.
Oh! „Chupa Chups Roller Show” (râde)! A fost un eveniment cu trupe autohtone din Republica Moldova, aceleași trupe (menționate). Cuibul nu a cântat. Era un program mai extins. Erau Zdubii, a fost Axident... Mai multe trupe care erau foarte active în anii 1990. Asta se întâmpla lângă Palatul Național, în centrul orașului, într-un bazin mai mare. Era golit, cu o scenă, iar sponsorul era Chupa Chups. Toți se dădeau pe role. Cumva, era o mișcare pe atunci în Chișinău și ei au combinat rolele cu spectacolul. De aia se și numește „Chupa Chups Roller Show”. Îți dai seama, că ieșeau băieți cu pletele până la glezne: „Chupa Chups!” (imită sunetul de grawl) (toată lumea râde). Toate tâmpeniile! Și sloganul lor era așa: „Dacă tot sugem, mai bine să sugem Chupa Chups,” sau ceva de genul. „Noi am învățat lumea să sugă – Chupa Chups.”
O piesă pe care o consideri o „guilty pleasure”.
Dar, întrebarea asta nu e foarte corectă. Fiind că nu corespunde sistemului meu de valori. Eu nu consider că există muzică bună sau rea. Nu există. Există muzica ta sau care nu îți place. Muzica e oglinda în care tu te vezi. Adică, dacă ai doar trei clase și nu știi tabla înmulțirii, evident că nu vei putea asculta piese la care te întrebi ce a vrut să spună poetul. Cumva, e complicat. Asta nu înseamnă că muzica asta nu e bună. e așa cum este. Îți place, rezonezi cu ea, atunci ok. Dacă nu, pa.
Atunci, hai să o luăm altfel, ce nu s-ar aștepta lumea să asculți?
(Fredonează în rusă râzând) Noi avem o tradiție. E foarte complicat să explic. Există chansonul francez, dar există și chansonul care vine din zona cealaltă, care bate mai mult spre ruși. Muzica în care se cântă despre pușcărie, despre soarta nefericită a bandiților care ajung la închisoare. Sunt piese foarte prostești, dar foarte vesele. În interpretarea mea, de exemplu, asta sună foarte... Dubios (râde). Și noi (trupa) avem câteodată apucăturile astea. Dar, de fapt, piesa e foarte tristă. E despre o dragoste fără de răspuns și despre un băiat tânăr care pleacă la pușcărie, deci, o tâmpenie totală. Ne facem, câteodată, de cap și o cântăm cu prietenii. Lumea e șocată când o cântăm.
Melodia care te face să dansezi.
Prodigy – „Invaders must die”. Povestea e foarte simplă. A fost o perioadă în activitatea trupei Alternosfera, când, după nopți și săptămâni stresante de lucru în studio, mai făceam câte un „reset”. „Reset” înseamnă că la ora nouă seara începem să dăm telefoane sau SMS-uri prietenilor și colegilor să le spunem că în două ore ne adunăm la noi la bază, adică la studio, și bem. Indiferent de ziua săptămânii, că e luni, că e marți, toată lumea vine și băgăm un playlist, care de cam trei ani de zile nu s-a schimbat. Începea cu piesa respectivă. De fiecare dată când auzim începutul piesei, nevrând, începem să mișcăm din mâini și din picioare haotic, iar Coca-Cola se transformă în tot felul de cocktailuri care dăunează grav plictiselii (toată lumea râde).
Melodia care te face mereu să plângi.
Eu nu plâng pe muzică. Încă nu am scris piesa asta (toată lumea râde).
Melodia care nu îți iese din cap.
Sunt piese parazitare, știi? Un fost coleg de al nostru, basistul Dumitru Scripnic, avea un obicei foarte prost. Îți dai seama, trupa merge în turneu într-un microbuz și Scripnic stătea în spate și spunea „Dau drumu! Băieți, pornim! Eu dau drumul la o piesă!” Și cânta, nu știu, de exemplu „Lambada” sau ce voia el. Sunt cântece la care, dacă auzi începutul, gata, două ceasuri le fredonezi. El făcea chestiile astea intenționat. Era un sport pentru el. Iaca! Noi suntem băieți foarte simpli, dar totodată foarte complicați în ale muzicii. Sunt probleme... (toată lumea râde)
Melodia sau artistul la care alegi să dai skip.
Alternosfera ascultăm doar în stare gravă de ebrietate (râde). Dacă suntem la o petrecere cu oameni din afara trupei, foarte rar va fi Alternosfera în playlist. Skip! Așa, între noi, ascultăm ca să analizăm piesele, să le lucrăm. Dacă eu, cumva, am pus Alternosfera, înseamnă că... (râde)
