M-am întâlnit cu Bogdan Mihai Simion la una dintre vizitele sale la Rock FM și am vorbit despre concertul de miercuri, 9 noiembrie, de la Sala Palatului pe care îl pregătește minuțios alături de taraful Lăutarii de Mătase și mulți invitați speciali. Spectacolul se cheamă „În fața vitrinei” și sunt convins că numele nu a fost întâmplător ales, având în vedere că va urma o impresionantă desfășurare de forțe în prima apariție a pe scena Sălii Palatului.
M-am declarat de mult timp un admirator al show-urilor pe care le fac Bogdan și Lăutarii de Mătase, însă acum pot spune că tânărul cobzar e și un partener de discuție fascinant. Conversația noastră a început cu o dezbatere despre muzica perioadei interbelice, despre celebrul șlagăr „Zaraza”,de fapt, un tango „importat” în România, căruia i-au fost doar modificate versurile. Inevitabil, când pomenești de acest cântec, te gândești la Cristian Vasile, de departe cel mai bune vândut artist român din perioada interbelică. El a fost singurul artist din acea perioadă care a colaborat cu Columbia Records și care are cele mai multe cântece imprimate, peste 200 la număr.
De aici am aflat că în concertul de pe 9 noiembrie, Bogdan vrea să omagieze alt brăilean, Jean Moscopol, pe care îl socotește ca fiind „primul rock star al României”. Jean Moscopol cânta la nu mai puțin de cinci instrumente și a avut multe piese în discografia sa împotriva sistemului comunist, ceea ce puțini își asumau în acele vremuri tulburi .
Eusebiu Tudoroiu: E o adevărată desfășurare de forță ce pui tu la cale cu spectacolul „În fața vitrinei” din data de 9 noiembrie de la Sala Palatului.
Bogdan Mihai Simion: Spectacolul va avea trei direcții foarte clare. Una de muzică țărănească, una lăurătărească urbană și una de pop-music generalistă. Adică valsuri, cabareturi, rumba, tangouri. Muzică occidentală, popular music, care se cânta în România până la venirea comuniștilor.
Adică perioada „Zaraza" de la care am și plecat cu discuția noastră.
Da! Însă eu vreau să mă concentrez mai mult pe perioade de dinainte de „Zaraza”. Pentru mine se întâmplă ceva tulburător în România în 1933 odată cu alegerea lui Adolf Hitler și odată cu virajul societății românești din ce în ce mai accentuat după ’34-’35. Momentul când aveam deja svastici peste tot și era destul de limpede ce se întâmplă. Eu prefer anii ’20. În concertul ăsta o să fiu mai cantonat în coada anilor ’20. Adică momentul în care în Republica de la Weimar erau produse filme expresioniste, când se faceau cântece de cabaret foarte deșucheate despre femei care nu doresc altceva decât bani și șampanie în viață. Așa sunt cântecele de atunci. Cum e să fii milionar pentru o zi. Lucruri despre care s-a putut cânta foarte puțin la noi din cauza unui context politic. Că muzicienii ar fi cântat, dar se mai tăia din strofe, știi cum era. Omagiul lui Jean Moscopol nu va fi o componentă consistentă în spectacol, dar va fi un tablou important. În el mă voi concentra pe valsurile englezești de salon pe care le cântă, pe cântecele de cabaret care sunt, de fapt, scrise de compozitori germani și care s-au popularizat odată cu ocupația acestui oraș de către germani în perioada Primului Război Mondial. Cam aia e muzica la care mă gândesc eu. Una de reclamă luminosă și de cazino.
Dacă tot ai explicat una dintre direcțiile spectacolului, hai să vorbim puțin și de celelalte două.
Va fi un filon de muzică țărănească - românească pe care, evident, o cântă lăutarii. Acolo mă voi ajuta de Taraful Lăutarii de Mătase și de invitații care sunt foarte importanți. Nu o să-i menționez concret pentru că trebuie să mai rămână și surprize. Dar pot să spun că vorbim de un taraf din sudul țării. Muzicieni care au cântat în peste 100 de țări, care sunt sigur că sunt super cunoscuți și care mă bucur că vor fi pentru prima dată curatoriați de mine pe o scenă atât de mare. Spun atât de mare pentru că am mai cântat alături de ei într-un club din București. Pe urmă, după ei va veni o fanfară țărănească din Moldova de Sus, la fel de cunoscută, care a concertat enorm în Japonia. Aceste două formații, după părerea mea, sunt poate cele mai reușite produse de export cultural din zona de old music de la noi de după ’90, o spun cu toată răspunderea. Și pentru a întregi tabloul, voi avea un trio din centrul Câmpiei Transilvaniei format dintr-un român, un rom și un maghiar care cântă împreună de 45 de ani și care, zic eu, arată cel mai bine decât orice discurs caracterul interetnic și interconfesional al muzicilor de acolo. Încerc în cadrul acestui spectacol să propun un sunet despre care ei nu vor vorbi decât în termenii din sunet transilvan. Mă interesează mai puțin că românii sau maghiarii și-l asumă. Realitatea e că romii l-au cântat și la unii și la ceilalți. Al treilea grup, cel mai defavorizat, câștigă prin interpretarea acestor cântece. Asta e lege. Numai că ei adaptau în funcție de auditoriu niște muzici, care, ca sa zic și eu corect politic, că tot e mare tămbălău acum... au cel puțin un aer familiar. Eu le spun muzică de trio transilvan. Aici vor intra muzicile țărănești - românești cu ajutorul acestor invitați, toți minunați.
Și va mai fi ramura de lăutărească urbană. Acolo va fi clar alături de Taraful Lăutarii de Mătase, colegii mei. Voi veni cu o patină urbană, de vreme ce eu sunt născut și crescut la oraș. Însă, în combinație cu Lăutarii de Mătase, eu sunt țăranul pentru că eu sunt din Rm. Vâlcea, în vreme ce toți colegii mei, care, apropo, au toți 60 plus, nu doar că sunt născuți în București, dar și străbunicii sunt născuți în București. Dacă vii dintr-o familie veche de lăutari din București, tu nu ai rude la țară. Toată lumea a stat aici, în orașul ăsta împuțit, și a cântat pe la diferite mese, pe unde a putut. Și tu, și tăticu, și tataia. Dacă tataia s-a lipit la Palatul Regal, înseamnă că a fost băiat deștept, la timpul ăla, dar a și avut un pic de suferit după aia. Fiecare dintre ei are o poveste de genul ăla și o ascendență de familie pur francmasonică. Mi-o asum cu toată răspunderea. Nu intrai în povestea asta așa pur și simplu cu "Bună ziua, mă fac lăutar". Acum da, oricine poate. Era o vreme în care erai foarte clar întrebat "Al cui ești?". Și nu era o întrebare rurală. Era o întrebare de poziționare în breaslă. Cu ajutorul acestor oameni vom trimite un pic la această muzică lăutărească urbană. Adică muzica asta care se prefigurează cu perioada interbelică, dar care apare mai ales după al Doilea Război Mondial. Muzica comunismului. O muzică pe care lăutarii țigani au cântat-o pentru ei. Și care a apărut, întâi de toate, la petrecerile dintre lăutari, transformând-o astfel într-un bun omolog și echivalent al muzicilor de blues, flamenco, jazz și toate celelalte muzici de „metisaj”, cum sunt numite, în general. Cele de la „periferia” marilor societăți.
Pe 9 noiembrie vei urca pentru prima dată pe scena Sălii Palatului, iar spectacolul tău se numește „În fața vitrinei”. Te întreb simplu: de ce?
Pentru că nu prea mai ies în fața vitrinei genul ăsta de grupuri muzicale, de formule, inclusiv din punct de vedere organologic. Unde mai vezi tu în fața vitrinei să se prezinte un helicon, o tobă, un fligorn sopran, ca să vorbim de instrumentele de suflat din Moldova. Sau unde mai vezi aproape un cvartet cameral clasic ca la Franz Liszt? Unde mai vezi cobză și țambal mic cu 50 plus una corzi de ținut de gât, dar în același timp și țambalul mare în spinare? Aceste lucruri par detalii, dar dacă respectăm organologia, avem un soundscape absolut incredibil și fermecător. De la instrumente din metal, care gâjâie rezonând nazal, până la cele de tip cobză, țambal care amintesc de cultura orientală și până la pachetele de viori din centrul Câmpiei Transilvaniei, care amintesc de muzica barocului. Acolo nu mai suntem în Balcani. Acolo e deja Europa.
Sigur că ar trebui să mai scăpăm un pic de felul ăsta al nostru provincial de a pune problema. Cred că ar trebui să căpătăm mai multă încredere în formele astea pure. Ca noi am tot umblat la ele și le-am tot modificat în ultimii 200 de ani de frică să nu cumva să contrarieze prin noutate excesivă sau să nu fie prea abrazive la urechile omului. Însă, azi, într-o lume atonală, să ne certăm că nu e acordată chitara lui nenea Ilie de la Craiova mi se pare că e prea mult. Marea majoritate a muzicii oricum s-a dus către non-muzică. Poate că acum e momentul în care pot ieși în față și oamenii ăștia.
Voi încerca, pe cât posibil, să mă folosesc de acest pretext al vitrinei. Vom cânta și în fața, și în spatele vitrinei, și pe banca de lângă vitrină. Decorurile sunt imense. Sunt ca în veacul al XIX-lea. Sigur că vor fi mici modificări de decoruri, dar în proporție de 90% ele rămân acolo ca la Caragiale. Nu se potrivește în ceea ce fac eu să folosesc lasere și ecrane. Poate le voi folosi când voi îmbătrâni, dar acum nu simt asta. Simt să mă duc spre teatral 100%. În același timp, vitrinele reprezintă contactul nostru cu trecutul. De exemplu, poate firma vitrinei din Moldova va fi grafiată în alfabet de tranziție, sau în alfabet chirilic, cum scrie la biserică. Să pară că te-ai amețit foarte tare de la tescovina băută și din scrisul ăla pare că înțelegi, dar de fapt nu înțelegi. Poate că va trimite la ce înseamnă Câmpia Transilvaniei. De la numele latinești ale intelectualilor până la cântecele țărănești cântate cu sobrietate.
Există lucruri pe care oamenii îl asumă despre lăutari și muzica lăutărească, precum un stereotip, pe care te-ai săturat să-l auzi?
Nu m-am săturat, dar să știi că e adevărat. Nu numai despre lăutari. Despre artiștii din România se spune că tot timpul vor fi lăutari. Și că lăutarii au fost mereu cu puterea. Ceea ce e cât se poate de adevărat. Artiștii în general, nu doar lăutarii. Sunt extrem de puține excepții. Că tot vorbeam de Jean Moscopol. Nu cred că mai sunt încă patru care să fi luat o atitudine măcar laterală, nu neapărat directă de: "Nu e okay ce faceți!". Tot timpul artiștii au fost lângă scaunul puterii, ca și Biserica. La noi asta spune lumea și spune adevărat în proporție de 90%.
Sunt curios care e relația ta cu muzica actuală și lumea din prezent.
Toată muzica pe care eu o cânt e una a prezentului, dar unde trecutul are o componentă extraordinar de importantă. Cu colegii și invitații mei voi cânta unul dintre marile cântece ale poporului român: „Soarele și luna". Adică felul în care se explica într-o comunitate rurală ce este incestul. De ce soarele și luna nu au voie să se cunune deși sunt frați buni și de tată și de mumă. Asta într-o societate în care nu se putea vorbi despre de ce nu e în regulă să întreții raporturi sexuale cu un frate sau o soră. Prin intermediul acestor povești obligatoriu cântate, se înțelegea discuția. Că dacă nu ar fi, nu s-ar povesti. Maniera în care noi o vom interpreta acolo nu va mai putea semăna cu nicio altă manieră. Dacă ne-am pune să o cântăm a doua oară nu va suna la fel. Asta e calitate esențială a muzicilor țărănești. Că nu o poți cânta de două ori la fel. Și atunci pe de-o parte va fi o improvizație, respectând scheletul deosebit de riguros al acestor cântece, pe de altă parte va fi o responsabilizare a noastră. Am observat ceva cu lăutarii cu care lucrez eu. Scena și publicul numeros îi responsabilizează. Nu știu dacă e din educația ceaușistă, pentru că repet, toți muzicienii care vor urca pe scenă sunt trecuți de 60 de ani fără excepție. Ei vin din altă generație. Sunt 30 de ani între noi și capătă un soi de seriozitate când se urcă pe o scenă cu mii de oameni care stau cuminți și așteaptă să vadă ce cânți mai departe. Am cântat recent la două evenimente corporatiste. Toată lumea e băută, toți sunt veseli și își fac poze cu tine. Într-o sală de teatru sau la Sala Palatului nu e așa. E liniște, n-a băut nimeni nimic pentru aproape două ore oamenii aia așteaptă să țină minte spectacolul măcar pentru încă două zile. Asta e o responsabilitate pe care lăutarii o simt.
Personal sunt nerăbdător să mă văd pe un scaun de la Sala Palatului pe 9 noiembrie, să văd și mai ales să ascult live tot ce descrie Bogdan atât de fascinant. Bilete aici: https://kimaro.iabilet.ro/. Ne vedem acolo!
