Vița de Vie își realizează pe 23 noiembrie unul dintre, probabil, cele mai mari vise pe care le-a avut în ultimii ani. Miercuri seară, la Sala Palatului, membrii trupei vor aduce pentru prima oară în București concertul „Vița de Vie SIMFONIC”, alături de orchestra Filarmonicii din Târgu Mureș cu care au și începutacest proiect în 2018. Despre cum a luat naștere această idee atunci, ce înseamnă el pentru trupă și mai ales cum va arăta marea seară de miercuri am stat de vorbă cu Adrian Despot într-un interviu exclusiv rockfm.ro. 

Imediat după discuția despre concert, l-am invitat pe Adrian să mai rămână câteva minute și să jucăm #PieseleVieții. Joculețul ăsta simpatic e cu siguranță unul dintre tipurile mele preferate de interviu și mărturisesc că atunci când l-am început, mi-am dorit să dau exact peste oameni pasionați de muzică și încântați să vorbească despre ea așa cum e Adrian Despot. 

Nu îl cunoscusem până la discuția asta pe Despot, însă am fost încântat să descopăr că avem în comun câteva lucruri precum instinctul de a analiza fiecare aspect al unei piese, plăcerea de a pleca acasă după fiecare concert cu câte un vinyl, o afinitate vecină cu lacrimile pentru muzica lui Ben Howard și, în general, pentru muzica acustică și instrumentală, plăcerea de a căuta mereu muzică nouă și pasiunea de a vorbi despre ea. În plus, recunosc că Adrian e și printre puținii oameni pe care i-am întâlnit și care, la fel ca și mine, plătesc în același timp și pentru Spotify și pentru Apple Music. Might sound crazy, I know! Dar dacă citiți discuția o să vedeți și explicația de le avea pe amândouă. 

Am o fascinație și un respect mare pentru trupele și artiștii rock sau pop care decid la un moment dat în carieră să exploreze latura simfonică a propriilor lor piese. Genul ăsta de experiment necesită o muncă imensă și chiar un soi de pariu pentru că trebuie să îți cunoști, în primul rând, foarte bine propriile compoziții ca să poți explora ce valențe mai pot ascunde ele și în alte tipuri de estetică precum cea acustică sau simfonică. Nu mai vorbim de dificultatea de a aduna și de a reorchestra niște piese original electrice alături de o orchestră de cel puțin 30 de oameni. Știu concertul Vița de Vie Simfonic din 2018, mi-a plăcut foarte mult, și abia aștept să văd cât de sus vor ridica ștacheta pe 23 noiembrie Adrian Despot și colegii din Vița de Vie alături de orchestra simfonică din Târgu Mureș, condusă de dirijorul Remus Grama. Biletele se pot cumpăra de aici.  

Adrian Despot: „Telefonul meu e plin de muzică și am depășit perioada în care ascult discurile tinereții la infinit încercând să-mi reproduc anii de liceu”

Prima melodie pe care ți-o amintești.

Dacă ne raportăm la rock, ar trebui să fie „Seek and Destroy” de pe albumul „Kill ’Em All” de la Metallica. E melodia care m-a făcut să iau chitara clasică abandonată, de mai bine de un an, pe perete, și să încerc să reproduc ce am auzit acolo. E practic motivul pentru care am pornit pe acest drum. Era pentru prima oară când auzeam că o chitară electrică poate suna așa. Altfel decât Segovia sau Bach. 

Prima melodie de care te-ai îndrăgostit.

Aici stau foarte prost pentru că am defectul de a mă îndrăgosti teribil de foarte multe melodii. Playlist-ul meu s-a adaptat acum perioadei digitale. Fac de cel puțin două ori pe an sesiuni de scouting în care îmi aloc câteva zile în care nu fac altceva decât să caut muzică nouă. Sunt avid după muzică nouă. Sunt niște ani care trec de parcă a fost secetă peste tot și ani în care se face muzică wow peste tot. Ne-am păstrat o gașcă din asta, suntem vreo 15-17 oameni pe un grup de whatsapp, nu ne cunoaștem între noi, eu de exemplu știu vreo doi-trei și am mai adus încă vreo doi prieteni. Sunt oameni care în continuu ascultă muzică și ne arătăm unul altuia ce a mai apărut în toate genurile muzicale. 

Ce fain!

Da! Bine, e un grup destul de elitist. Ne plac trupele astea care au 600 de view-uri și deja dacă ai sărit pe YouTube de 20 de mii de view-uri nu mai e... mă rog, e puțin elitism aici, dar suntem descoperitori de muzică. Era o perioadă când luam albumele care îmi plăceau pentru că la mașină nu aveam cum să-mi leg telefonul, puneam muzica pe CD-uri și o ascultam. Am un defect profesional, de fiecare dată când bâzâie o muzică undeva, urechea mă fură și sunt cu urechea acolo la armonii, la time signature, la tempo, la tobe, să văd dacă mă prind cu ce microfoane a fost captată chitara și așa mai departe. E o demență. Și atunci îmi place ca în mașină să ascult doar muzica pe care o cunosc, ca să nu mă distragă de la condus. În schimb, zborurile cu avionul, turneele sunt prilej infinit de a descoperi muzică nouă. Am și Apple Music și Spotify, nu fac discriminări. Ador algoritmul Spotify-ului de a face recomandări, prefer Apple Music pentru că mi se pare că se aude puțin mai bine și puțin mai tare. Telefonul meu e plin de muzică și am depășit perioada în care ascult discurile tinereții la infinit încercând să-mi reproduc anii de liceu, măcar mental, acea bucățică a mea de madlenă proustiană. Telefonul meu e plin de muzică nouă, care împarte în „am ascultat”, „vreau să mai ascult” sau „urmează să o ascult și e foarte posibil să dispară din telefon la următoarea audiție”. 

Mă bucur că am mai găsit pe cineva care înțelege justificarea de a plăti și Apple Music și Spotify în același timp! De multe ori sunt întrebat „de ce plătești de două ori pentru aceeași muzică” și mă străduiesc să le explic că discuția e mai amplă decât atăt. 

Așa e! Am avut și YouTube-ul la un moment dat. 

„Am fost la concert și n-am putut să nu plec acasă cu un vinyl”

Primul album pe care l-ai cumpărat.

Dacă nu mă înșel, primul album original pe care l-am putut procura în perioada din care vin eu... pentru că eu am început să ascult rock prin 1989, când eram în clasa a 8-a, și am început clasic cu Iron Maiden și Metallica. Atunci singura variantă de a cumpăra casete era Piața Română, unde existau casete piratate, sau la mine în Arad, Piața Ocska, unde existau casete tot piratate, dar erau cumva „mai originale”, pentru că erau sârbești sau ungurești. Unul dintre cele mai mișto albume cumpărate la începutul anilor ’90 a fost de la Rage Against the Machine, pe care l-am luat cât de original am putut din târg din Arad. Dar înainte de asta mi-am cumpărat pe vinyl de la Magazinul Muzica un album Holograf, nu mai știu cum se numea. După a apărut o compilație de la Phoenix, cu o copertă alb negru și cred că se numea chiar „Muguri de fluier”. Apoi am cumpărat multe discuri Celelalte Cuvinte, pentru că eram mega-ultra-giga fan. Am început cu muzică românească pentru că era la îndemână, după care lucrurile s-au extins. La festivaluri am mers mai întâi în Ungaria pentru că era mai aproape, și aproape de fiecare dată mergeam la un magazin care se numea Wave, unde toți banii îi dădeam pe vinyl-uri, CD-uri, tricouri și casete. La un moment dat nu mai aveam ce să fac cu CD-urile pentru că nu mai aveam unde să le ascult, doar în mașină mai puteam. În momentul ăsta achiziționez vinyl-uri. Aseară de exemplu am fost la concert și n-am putut să nu plec acasă cu un vinyl de la 1000mods. Așa se face la concert.

Subscriu! 

Primul concert la care ai fost.

Dacă îmi aduc aminte corect, primul concert s-a întâmplat înainte de revoluție și a fost un concert Iris, Krypton. Un mare concert rock. Cu multe alte trupe mari la vremea respectivă și care nu mai există. Al doilea a fost la Celelalte Cuvinte la Facultatea de Drept. Iar după revoluție, numărul concertelor a început să crească. 

Ai vreo piesă pe care o putem considera guily pleasure? 

Sunt foarte multe. În mod normal ar trebui să mă văd acel rocker care umblă cu ochelari de cal și care nu acceptă decât albume brutale, dar nu sunt omul ăla și-mi permit să ascult orice fel de muzică. Și atunci pornind de la premisa asta, practic nu mai există guilty pleasure-uri. Mi-am permis să ascult și să mă bucur de orice gen muzical.

„Muzica pentru mine e ce reprezintă pentru un băutor profesionist barul”

Melodia care te face să dansezi.

E una de la Everything Everything. Eu nu sunt un dansator. Melodia se numește... stai să mă gândesc (începe să fredoneze). Trebuie să mi-o cânt în cap... cred că mai bine o caut ca să-ți zic (își verifică playlist-ul din telefon). „Distant Past" se numește! E un cântec fantastic de pe albumul ăsta care se numește Get to Heaven".

Vezi, ăsta e dezavantajul când începi să ascuți foarte multă muzică. Începi să nu mai ții minte numele albumelor, al pieselor. Da, deci asta e melodia. (dă play melodiei și ascultăm împreună fragmente din ea)

Sună foarte bine! Îmi place și grafica de pe coperta albumului. Mergem în cealaltă extremă, care e melodia care te face mereu să plângi?

Îmi dau voie să am această parte să îi spunem ludică și îmi acord dreptul să plâng când ascult muzică. E destul de simplu pentru că trebuie să te lași cu totul în brațele ei, în brațele stării respective. Pentru mine plânsul în sine... bine, acum nu e un plâns în hohote, poate fi vorba și despre o lacrimă... e un semn foarte bun atunci când compun. Sunt genul de creator căruia îi ia extrem de mult timp până reușește să asambleze o piesă sau niște versuri. Extrem de rar există niște sclipiri care se transformă instant în melodii. Muncesc ca un animal luni de zile. E ca un puzzle la care am piesele și încerc să le fac să se potrivească. În momentul în care două piese se potrivesc, fie e vorba de un cuvânt cu un ritm, sau cu un acord, o armonie sau o înșiruire de cuvinte, în momentul în care se face acel click, simți o anumită energie și apare o lacrimă în colțul ochiului știu că ce am acolo e bun! 

De plâns pe melodiile altora mi se întâmplă uneori atunci când, la sesiuni târzii de audiție, bătrânește, îmi pun cântecele pe care le consider capodopere de la alți artiști și mă duc cu valul. Atunci e timpul meu cu mine și e fantastic. Ben Howard e, de exemplu, un artist care m-a transpus în tot felul de stări contemplative, multe din ele vecine cu lacrimile. În general mă refer la muzică acustică, instrumentală, folclor finlandez sau irlandez. Muzica pentru mine e ce reprezintă pentru un băutor profesionist barul. Nu știu dacă ai cunoscut vreodată oamenii care intră într-un bar și recunosc fiecare sticlă. Dacă e vin, ei știu exact ce vin e, cât de sec, cât de tare și știu exact conform stării lor de spirit de la acel moment ce vor să bea. Dacă vor să bea un single malt, un bourbon, dacă vor să bea un cognac, ce fel de cognac, dacă vor să bea un rom, pe ăla mai aromat, pe cel mai puțin aromat, dacă el se bea cu cafea și așa mai departe. Sau ca să nu facem paralela cu băutorii profesioniști, poate fi și la ipohondrii care intră într-o farmacie și știu exact că aia e pentru durere de cap, aia pentru durerile de burtă, aia ca să nu le pocnească inima. Exact așa funcționează muzica pentru mine. În funcție de ce chef am și de ce îmi doresc de la ea, știu să aleg de pe raft exact melodiile sau stările, de cele mai multe ori de complementare. Am învățat în anii aștia că depresia nu se vindecă cu muzică veselă, ci din contră, am reușit să mi-o vindec cu cea mai tristă muzică de pe pământ. Cui pe cui de scoate. Nu știu de ce se întâmplă așa, dar așa funcționează la mine. 

Să știi că am avut la un moment dat, într-adevăr, ocazia să întâlnesc genul ăsta de persoană din bar. Am locuit vreo 2 ani și ceva vis de un bar, puțin mai jos de unde a studiat Ben Howard, că tot l-ai menționat. Eu am făcut aceeași facultate ca și el, în Cornwall, UK. O zonă minunată cu dealuri și ocean, unde Ben a compus o mare parte din albumul său de debut. Dacă nu mă înșel, a și înregistrat o parte din album tot acolo. Și treceam în fiecare seară pe lângă acest bar când mă întorceam de la repetiții. Imaginează-ți cel mai stereotipic bar britanic de cartier, cu acel aer și estetică veche. Și acolo era o doamnă care zilnic, fără excepție, era la bar și știa fiecare sticlă, fiecare piesă din tonomatul de muzică și la ce număr era fiecare. Exact ce descriai tu. 

„Fiecare album de care mă îndrăgostesc e o fiolă de oxigen care se adaugă sufletului meu”

Ai vreo melodie în secunda asta care nu îți iese din cap?

Acum nu mai iese asta de la Everything Everything – „Distant past”, că ți-am pus-o. Dar sunt melodii care îmi rămân în cap. Știu totuși și cum să scap ușor de ele. Dau play la altceva și se rezolvă. 

Melodia (poate fi și artistul) la care alegi să dai skip. 

Sunt momente în sesiunile de scouting când îmi dau seama că n-are rost să ajung cu melodia pâna la sfârșit ori pentru că am înțeles despre ce e vorba, ori pentru că nu se întâmplă nimic, ori pentru că am acordat suficient credit și okay, nu e genul meu. Ascult în trecut așa numita muzică mainstream, comercială. Nu mă interesează decât din punct de vedere al producției propiu-zise. Mainstream-ul a ajuns să fie în marea lui majoritate ceva lipsit de suflet. Și atunci când nu există suflet în muzică, pentru mine nu mai e muzică. E altceva, e un produs care okay, poate avea și el loc pe teren, dar jucăm clar în echipe diferite. Și cam atât. Mă bucur că există butonul de skip. It helps! 

Albumul care ți-a schimbat viața.

Oh...(pauză lungă) Îmi place să cred că în viața mea de muzician și de textier am avut cei mai buni profesori din lume pentru că i-am pus pe cei pe care i-am ascultat pe un piedestal înalt. Iar trupele cu care am început acest drum sunt adânc scrise în ADN-ul meu. „Dirt” de la Alice in Chains e albumul despre care îți spuneam că m-a ajutat să-mi rezolv problemele tipice unui adolescent. Primul album de la Korn, „Master of Puppets” de la Metallica, „The Number Of The Beast” de la Maiden și mergând până în prezent. Fiecare album de care mă îndrăgostesc e o fiolă de oxigen care se adaugă sufletului meu. Sunt mai ușor, mai bun, mai vesel, reîncep să găsesc frumusețea în lucrurile simple atunci când am complexitatea unui album alături de mine.

Melodia cu care te-ai trezi zilnic.

E grea întrebarea pentru că o melodie, teoretic, îți setează mood-ul și parte din farmecul vieții e acest mare curcubeu de stări prin care trecem. Cred că m-aș plictisi să mă trezesc mereu doar vesel. Din când în când trebuie să te mai trezești și trist ca să poți să apreciezi cu adevărat ziua în care te trezești vesel. 

Piesa care te definește.

Ar trebui să aleg o piesă de la Vița de Vie, dar nu pot să-ți spun una pentru că toate, la momentul lor, sunt piese care m-au definit. „Visare”, de exemplu. Sau „Metaforă de toamnă”. Asta e o melodie care abordează un subiect în jurul căruia m-am tot învârtit de-alungul carierei și anume lupta dintre minte și suflet. În piesa asta, mintea și sufletul se personifică și duc o luptă. Se caută unul pe celălat să se omoare. Dar în același timp nici „Varză” nu e departe de niște stări și momente din viață mea, sau „Luna și noi”. Pe de altă parte, „Basul și cu toba mare” e o melodie de care văd că nu se satură nici publicul și nici noi. De multe ori lumea întreabă dacă nu ne-am plictisit. Man, e ca felul în care oamenii nu se plictisesc de adrenalină. În momentul în care începem să cântăm „Basul și cu toba mare”, ea nu mai e o melodie, e un energizant pe care-l luăm instant.