„Fiica măcelarului” de Yaniv Iczkovits (Humanitas Fiction, 2022) se află în topul vânzărilor la noi, ceea ce se întâmplă oriunde apare traducerea cărții scriitorului și scenaristului israelian cu bunici și părinți proveniți de aici. S-a spus că e un roman-matrioșcă, deoarece cuprinde mai multe povești captivante din Rusia veacului XIX, pornind de la dorința unei femei de a schimba lumea. Am avut ocazia să port un dialog relaxat cu scriitorul israelian, revenit în România pentru a se întâlni cu cititorii unei cărți remarcabile.
Yaniv Iczkovits, te mai pot surprinde oamenii?
Oamenii mă surprind mereu, pentru că am niște așteptări de la ei și uneori mi se întâmplă să îmi furnizeze chiar contrariul acestora. În țara mea, oamenii mă surprind în permanență. Cunosc pe cineva, avem un anumit tip de interacțiune, apoi intervine politica în discuție și descopăr că e rasist, fascist... Dar asta mă interesează la natura umană – nu poți categorisi pe oricine. Vezi pe cineva care e activist de mediu, iar acasă e violent și șovin... Însă îmi place asta! Până la urmă, treaba noastră, a scriitorilor, e să scriem ceva ce nu e familiar. Ceva ce nu e scris în ziare, nu e un clișeu...
Sunt fascinat de străvechiul termen „tikkun olam”, întâlnit în „Fiica măcelarului”. Ca expert în filosofia limbajului, poți să explici acest termen pentru cei care nu încă n-au citit cartea?
„Tikkun olam” e un foarte profund și plin de înțelesuri termen al iudaismului, care, în esență, înseamnă că lumea are nevoie în permanență să fie corectată. Rectificată. Ceea ce e interesant este că poți spune, ok, mă duc să fac voluntariat, să am grijă de nevoiași, dar nu e despre asta. „Tikkun olam” începe cu tine. Ne-am născut imperfecți, vom face o sumedenie de greșeli, vom provoca pagube, vom avea multe de regretat. Însă, dacă intenția ta este să fii „tikkun”, vei învăța ceva din asta și vei încerca să faci un pic mai bine data viitoare. Dacă ți-ai setat această stare de spirit, toată lumea se repară, într-un fel...
Dar această misiune se poate încheia vreodată?
Niciodată. E țelul vieții tale. Dar poți fii și indiferent, nepăsător. Pot să-ți dau un exemplu foarte bun. Foarte multă lume consumă carne. Iar carnea e asociată cu măcelărire, cu suferință etc. Dacă nu-ți pasă de asta, nu ești într-un „tikkun”. Dacă, totuși, mănânci carne, pentru că ți-e foarte greu să renunți la ea, și te gândești la asta, ai vrea să schimbi ceva, ești în tikkun. Chiar dacă mai provoci pagube, ești într-un proces de schimbare. „Tikkun” ar putea duce, în ultimă instanță, la o lume diferită.
Poate ficțiunea să repare lumea?
Nu, nu poate, iar istoria o demonstrează. Dar îi poate face pe oameni să se gândească la viețile lor. Până la urmă, conflictele derivă din lumi diferite, care nu sunt împărtășite. Eu am adevărul meu, tu-l ai pe al tău, eu nu-l recunosc pe al tău, așa cum tu nu-l recunoști pe al meu. Așa că ne înfruntăm. Iar consecința înfruntării e violența. Literatura e singura cale pe care o cunosc – arta, în general, dar literatura e cea mai vividă – de a experimenta o viață diferită. De fapt, o formă diferită de viață. Poate fi viața evreilor din secolul al XIX-lea. După cum poate fi viața unui ucigaș, a unui pedofil sau, cine știe, a Maicăi Tereza. Asta mă face pe mine să ies din lumea mea și să pătrund în alta. Iar această abilitate trebuie antrenată mereu. Nu va schimba lumea, dar te va face să privești lumea mai deschis.
Ce te motivează să scrii? De ce scrii, până la urmă?
E o întrebare foarte bună – ce mă motivează să scriu? Faptul că găsesc o poveste pe care îmi doresc foarte tare să o spun. Fiindcă fără poveste, nu voi scrie. De exemplu, „Fiica măcelarului”. Mai întâi, am văzut acel anunț de presă cu care începe cartea. Am fost fascinat și am devenit obsedat. Deci, ce mă motivează să scriu e o obsesie. Am nevoie să fiu obsedat ca să scriu.
Ce creezi mai întâi, povestea sau lumea?
Povestea, în linii mari. De cum am citit acel anunț din ziar, am știut că romanul va avea o protagonistă. Am știut că va căuta un soț – nu știam că pe al surorii sale...
Cât din tine e în personajele tale?
Fiecare personaj are ceva din mine, la unele, e evident... De exemplu, Novak. Și eu am fost militar. Și el începe să-și vadă cariera sub arme într-un mod diferit. Sau una dintre deciziile lui Fanny are tot legătură cu mine, cu faptul că am devenit tată și nu mai sunt atât de activ, de implicat politic. E un lucru cu care ne confruntăm toți, zilnic. Acum, că am familie, mai răspund pe Facebook sau pe Twitter la o provocare?...
Apropo, cum gestionezi ura de pe Facebook?
Nu e simplu. La început, mă uitam la Facebook și la Social Media și mă gândeam, uluitor, toată lumea va fi conectată. Acum, vedem că se creează tot mai mult o separarare, iar algoritmul potențează ura și violența. Așa că încerc să utilizez Social Media doar ca pe o ustensilă – am o lansare, unde se desfășoară etc. Altfel, n-aș mai putea scrie nimic.
Cu ani în urmă, ai scris în Bușteni. Ce impact are locul în care scrii?
Aveam această idealizare – scriitorul, „geniul”, trebuie să se izoleze undeva, într-un loc liniștit, singur, să bea whisky și să-și vadă de scris... Azi, când am trei fiice, pot scrie oriunde.
Te-a interesat mereu ceea ce se numește storytelling-ul? Ai avut dintotdeauna o imaginație dezvoltată?
Nu. Dacă m-ai fi cunoscut la 15-16 ani, n-aveam nicio aplecare spre poveste, spre imaginație…
Ce a schimbat asta?
Am avut o profesoară bună de literatură. Ne dădea să citim Dostoievski, ceea ce și făceam, dar îl găseam plictisitor. Apoi însă, la ore, ne explica totul: cartea, structura, înțelesurile. E despre o crimă? Dar crima se petrece la pagina 80, iar cartea are cinci sute de pagini, deci, despre ce e cartea?! Am devenit fascinat de această întrebare. Apoi, Armata. Am fost patru ani în armată. N-aveai timp să înțelegi ce ți se petrece, să contempli. Am avut câteva experiențe dure. Când am fost eliberat, am avut nevoie de timp să procesez – cine eram, ce mi se întâmplase… Apoi, fără să știu ce fac, am început să scriu. Am scris o carte, foarte proastă, n-a fost publicată, spre norocul meu… Apoi m-am gândit că în armată, singurele lucruri care mă salvaseră fuseseră muzica și cărțile…
Ce muzică ascultai?
Rock israelian, dar și mult Pink Floyd, Led Zeppelin, Jimi Hendrix…
Aveai voie să asculți așa ceva?
Da. Se dădea stingerea și ascultam o muzică grație căreia rămâneam sănătos la cap. Era singura conexiune cu mine, mi-a salvat viața. Cum spuneam, muzica și cărțile au făcut asta. Ce e interesant este că și acum ascult aceeași muzică de care eram îndrăgostit la 16-17 ani, am prieteni muzicieni, compozitori, care au 60-65 de ani și cântă aceeași muzică, merg la concertele lor…
Dă-mi un exemplu de trupă israeliană de rock!
Monica Sex, sunt mai multe…
Iczkovits: „Am devenit vegetarian în armată, mâncarea era foarte proastă”
E amuzant că un vegetarian scrie despre măcelari. Ce e în neregulă cu carnea?
Ha-ha!
Cum ai devenit vegetarian?
Am devenit vegetarian în armată, mâncarea era foarte proastă, nici nu puteam mirosi carnea. Marx spunea că existența determină conștiința, nu? Faptul că am încetat să consum carne m-a determinat să mă gândesc din ce în ce mai mult la acest lucru.
Ai citit cumva „Eating Animals” a lui Jonathan Safran Foer?
Desigur… Iar după armată, am decis să rămân vegetarian și sunt ok așa.
Iar fiicele scriitorului? Tot vegetariene?
Nu, ele consumă carne, ca toată lumea din familia mea. Sunt „români”, le place carnea.
Bunicii și părinții tăi au fost născuți și crescuți aici. Dar ulterior, în Israel, foloseau prin casă româna sau maghiara ca să nu înțelegi ce vorbeau. Mai știi cuvinte? Sau feluri de mâncare specifice?
Haha, sigur că mai știu: copil, școală… Când am fost la FILIT, după câteva zile, aproape că nu mai aveam nevoie de traducere.
Erai – mai ești? – în negocieri pentru drepturile de a ecraniza operele tale. Nu te temi de perspectiva „n-am citit cartea, dar filmul e mișto”?
De fapt, mi-ar plăcea se întâmple asta! Acum se face un serial după cea mai recentă carte a mea, „Nimeni nu părăsește Paro Alto”, iar eu scriu scenariul. Dacă va spune cineva – serialul e mai bun decât cartea, ok!
Ce-ți motivează scrierile zilele acestea?
Am o nouă obsesie. Scriu o carte despre trei prieteni din Sighet, care se reunesc după război pentru a găsi pe cineva din copilăria lor.
