de Paul Dicu (Sunete)
Câștigasem penultima regată. Am rămas în Constanța încă o seară, fiindcă voiam să mai beau ceva cu Căpitanu’. Veneam cu două sacoșe de vin și pe drum mă întreabă: ce și se pare ție tare la Floyd? Zic: tristețea lui Waters. Căpitanu’ zice: atitudinea de samurai a lui Waters. După replica asta, dojo-ul era mai viu ca oricând. S-a băut în seara aia, destul cât să se scrie, ulterior, unele dintre cele mai bune haiku-uri din ultimii ani. Ce-i drept, eram încă în febra victoriei, n-avea cum să nu ne iasă.
Mi-e foarte greu să scriu ceva despre Floyd. I-am zis și lui Toader că despre Floyd nu pot scrie cu adevărat decât Floyd. Degetele lui Gilmour au inventat stări și sunete ce-au luat pe nepregătite limbajul verbal. Limbile Pământului nu cuprind cuvinte care să descrie ce se întâmplă atunci când auzi o piesă de-ale lor. Motiv pentru care îmi voi permite să nu vorbesc despre ei tehnic (la urma-urmei, nu cred că mai e cineva care să nu știe cine au fost și ce-au făcut).
Cred că prima piesă de la Floyd am ascultat-o pe la 10-11 ani, nu mai știu exact. Era Hey, you. N-am cum să uit, o pusese soră-mea la o aniversare de-ale ei, la un casetofon adus de taică-meu din Iran. Nici până azi nu m-am dezîndrăgostit de piesa asta. Mi se pare de-o finețe și-o durere cum numai Sfinții Părinți pot simți.
Bine, fie, poate și Fish de la Marillion, dar mult, mult mai jos. Am spus mereu că școala britanică de muzică și de ingineri de sunet ar trebui să aibă rezervat un soi de podium doar al ei. Pentru că nu știu cine altcineva a mai sublimat muzica în felul în care Pink Floyd au făcut-o. Și mai spun că ei n-au făcut muzica, ci muzica a așteptat să fie inventată de ei. Pink Floyd n-au fost o trupă, ei sunt o religie. La modul cel mai firesc, au creat o comunitate de milioane de oameni care cred în basul lui Waters mai ceva ca-n sfintele moaște. Și, spre deosebire de opresiunea și dogma restrictivă ale religiei convenționale, Sfinții Părinți de la Floyd au deschis uși pe care nimeni altcineva nu le mai deschisese înainte.
Sunet, imagine, bas simțit în vintre, chitara lui Gilmour apăsându-ți aproape organic plămânii, un Syd Barrett mai frumos ca un Christ, toate astea au pus bazele acestei religii. Evangelia după Pink Floyd a rescris total ceea ce lumea știa despre muzică, până atunci. De la o trupă de “psihedelici” la care lumea normală se uita ușor mirată, la temelia de la care pleacă orice student la muzică, azi.
Mulți ani, am exersat sabia pe muzica lor. Mi se părea că dramatismul care-i caracterizează făcea lama să se miște singură, fără exagerare. Dimineți la rând, mergeam cu Toader pe plajă, el punea muzică si eu exersam. Mereu l-am iubit pe Waters mai mult decât pe toți ceilalți. Mi se părea un fel de “soi rău”, un revoltat, așa cum aș fi vrut și eu să fiu și nu reușeam, împiedicat de un sistem totalitar, de un comunism mizerabil, de un liceu de marină semi-militarizat, de o familie care se temea să nu mi se întâmple ceva rău. Îmi plăcea Waters și datorită tupeului lui constructiv, pe care și-l afișa oriunde și oricând, tupeu care ascundea, de fapt, o sensibilitate și-o fragilitate greu de remarcat de toată lumea. Le-a făcut celor din trupă multe necazuri, se știu lucrurile astea. La urma urmei, vorba chinezului, nu pot încăpea două săbii într-o teacă. Gilmour și el sunt la fel de valoroși, incontestabil, doar că era normal ca la o bucată să nu se mai înțeleagă. Chiar și în film, Mason stă cu el la masă și-i pune o serie de întrebări. La un moment dat, vine întrebarea: regreți ceva din ce-ai făcut trupei? Waters zice nu, nimic. Nimic?? După toate lucrurile pe care ni le-ai făcut? Nu, nimic! Îi pufnește râsul pe amândoi și trec mai departe. Asta e. Nu pot exista doi Christi în aceeași religie. O altă scenă ni-l arată tot pe Waters, într-un cimitir al eroilor, cântând la trompetă în memoria acestora. Nu cred că sunt foarte multe momente care să descrie durerea lui, dragostea și dorul pe care le simțea el acolo, singura dovadă de viață într-o lume a intoleranței, urii, alienării.
Hey, you, out there in the cold
Getting lonely, getting old
Can you feel me?
Prin ‘99 eram îndrăgostit de-o fată bălaie, cu ochi albaștri, una dintre cele mai remarcabile femei din viața mea. Se mutase la Piatra Neamț. Mă duceam periodic la ea, făceam un soi de navetă săptămânală din Constanța.
Într-o noapte, ne-am certat. A trebuit să plec acasă. Era 4 dimineața, schimbasem trenul într-o haltă (nici azi nu știu unde naiba eram), într-un ianuarie geros și plin de zăpadă. Șinele trenului dispăreau cumva misterios, spre capătul haltei, dându-ți senzația că se opresc acolo. Eram măcinat de durere și dor pentru fata aia, m-am așezat cu fundul pe șinele trenului, în zăpada aia, ascultând Hey, you în căști. Deși cei mai mulți știu despre Floyd de după
Syd Barrett, eu continui să am niște chemări pentru omul ăla, pentru misterul și poezia ciudată pe care le-a adus acesta. Da, știu, mulți spun droguri. Eu vin și întreb: cât din poezia lumii s-a scris la birou, în miezul zilei, cu o apă plată regulamentară la bord? Nu fac apologia viciului aici, doamne-ferește, spun doar că din Nichita nu trebuie să ne rămână lupta pe care a dus-o Dora cu alcoolismul îngerului, ci doar atingerea acestuia. Se spun multe despre Syd Barrett. Droguri, inadaptare, boli mintale. Punem prea multe etichete, avem prea multe certitudini pentru un om măcinat, construit din îndoieli. Am să spun mereu că anii de autodistrugere ai acestuia au fost un soi de abandon, de sacrificiu pe care l-a făcut pentru un Floyd născut de el, dar pe care l-ar fi ucis dac-ar fi rămas. Și Floyd au știut asta. Wish you were here e dovada de netăgăduit. E declarația de dragoste făcută celui care te-a născut și pe care a trebuit să-l alungi. Gilmour povestește cum, într-o zi, la mulți ani după plecarea lui Barrett, aflat împreună cu producătorul în studioul lor, un bărbat răvășit și dezorientat și-a făcut apariția pe neașteptate, pentru câteva momente. Siderat, producătorul îi spune: Dave, ai văzut? Era Syd. Oare cum s-o fi simțit Gilmour, venind în trupă dupa zeul Barrett? Nici nu mai contează dacă a fost sau nu prezent atunci, în studiou, important e că Syd Barret va fi mereu fondatorul și carnea Pink Floyd. Prietenul meu Alex s-a dus în 2016 la Pompeii, să-l vadă pe Gilmour. N-am reușit să merg cu el, l-am întrebat pe urmă cum a fost. A zâmbit și mi-a zis: bă, minunat!
În 1994 eram încă pe mare. Apare The Division Bell. Cu Gilmour și Wright la comanda componistică a acestui album, Floyd suna iar magnific. Waters lipsește, dar asta nu știrbește din valoarea pieselor. Coming Back to life a fost piesa mea, am ascultat-o hipnotic, luni în șir, pe navă. Chiar dacă, pentru mine, A Momentary Lapse of Reason este mult peste Bell.
Prin ‘48, Akira Kurosawa face un film monumental, multă vreme am ezitat să-l văd, mi-era frică. Yoidore Tenshi - Îngerul beat. O capodoperă, cu un Mifune ușor atipic, dar de care te îndrăgostești în secunda doi, filmul mi-a adus în minte, instantaneu, persoana lui Waters (da, am mai spus, Waters e tata). Răzvrătit, îndurerat, răutăcios, dar nu rău, doctorul alcoolic din filmul ăsta despre Yakuza este, asemenea lui Waters, o oază de dor și dragoste într-o lume turbată, plină de racile. Așa cum a spus Căpitanu’, Waters a fost un samurai într-un film personal, pe care l-a scris cu fiecare pas. Alături de un Gilmour care n-a avut niciodată voce, dar fix vocea aia a scris imnuri ale religiei pe care tocmai o inventau.
Alături de un Wright, la moartea căruia am plâns ca un copil, eram la job și-am auzit știrea. Un job legat tot de mare. Alături de un Mason la care nu se uita nimeni, dar care a inventat secunda variabilă. Și, peste toți, Syd. By the way, după 20 de ani de așteptare, mi-am cumpărat velierul. Undeva, pe mare, va răsuna foarte curând:
“There is no pain you are receding / A distant ship smoke on the horizon / You are only coming through in waves / Your lips move but I can’t hear what you’re saying / When I was a child I had a fever / My hands felt just like two balloons / Now I’ve got that feeling once again / I can’t explain you would not understand / This is not how I am / I have become comfortably numb”
PS. Nu întâmplător, n-am spus nimic despre The Wall. Maratoniștii au un moment care se numește Zidul, e momentul la care tot corpul zbiară să te oprești, și cei mai mulți chiar o fac. Momentul abandonului. Din albumul acela, singura piesa care mi-a stat mereu în cap (și Waters a iubit-o mult) e Vera.
