Ce facem atunci când cineva întreabă, previzibil și justificat, ”ce este blues-ul?”, dornic să afle cât mai repede dacă e vorba de ceva care merită timp și dispoziție sau e doar un gen muzical, la fel ca și celelalte, care poate sau nu să te distreze? Ce-i spunem omului când ne arată că vrea să știe exact și repede despre ce e vorba? Răspunsul poate fi simplu: ”ascultă până simți și tu ceva. Dacă nu simți, ascultă altceva”. Sau îi putem da o bibliografie și o discografie care să-l țină ocupat un an, fără rezultate garantate. De ce să ascultăm blues, mai ales când unii îl consideră învechit, repetitiv, dezolant sau simplist?
Ba mai mult, unii cred că blues-ul este muzica aceea lentă pe care o dansăm la petreceri. (”Uite, acuma vine un blues” sau ”Mai bagă și tu niște bluesuri”). Tocmai pentru a realiza că nu e așa. Blues-ul e real, forma lui mai simplă dă libertate de expresie, oferă confortul unei exprimări sincere. Cred că cea mai bună cale ar fi găsirea unei povești succinte despre ce s-a întâmplat, apoi o audiție cu câteva albume esențiale, care ar convinge și un buștean, cu condiția ca acesta să întrebe la rându-i despre blues. Încurajările și exemplele bune sunt de cele mai multe ori mai bune decât explicațiile pur teoretice. E adevărat că o explicare muzicală ar începe cu gama de blues, forma și motivul pentru care ea sună diferit, dar până atunci, o povestioară de zece minute ar prinde bine oricărui nelămurit.
Blues-ul este un gen muzical creat ca un răspuns, ca o reacție la nedreptățile îndurate de generații de afro-americani pe tritoriul nord-american. Fenomenul s-a format în zona rurală a deltei fluviului Mississippi, la începutul secolului XX. Se poate spune, după modul de exprimare și după caracteristicile sonore, incluzând și jazz-ul, că e vorba și de o replică în același regim al sistemului temperat la serenitatea uneori nesinceră a muzicii clasice de proveniență europeană, un adaos de onestitate și realism la construcția aproape perfectă a muzicii culte, limitată de anumite rigidități. Descendent al unor cântări de muncă timpurii (arhoolies), blues-ul are baza într-o exprimare narativă, bazată pe o voce cântată, acompaniată de un instrument. De cele mai multe ori, era ales un instrument transportabil, pentru a putea fi folosit în cât mai multe locuri, asta până se găsea câte un pian în fiecare ”honky tonk”, datorită extinderii fenomenului. Blues-ul se manifestă ca formă distinctă, dezvoltat în multe sub-genuri și stiluri, odată cu extinderea sa la oraș și captarea unui număr din ce în ce mai mare de muzicieni, dar și ca influență de bază la dezvoltarea altor genuri, cum ar fi jazz-ul, rock-ul, country& western sau funk. Rap-ul are și el o legătură de origine cu motivul și modul de exprimare al populației africane.
Ca formă, blues-ul și-a dobândit caracteristicile de structură armonică, profil melodic și text prin anii 1920. Textele conțin strofe din trei versuri rimate. Prima linie se repetă, iar a treia linie încheie strofa cu o concluzie. Armonia e bazată pe repetarea unei progresii de trei acorduri principale dintr-o gamă, pe durata a 12 sau 8 măsuri, în funcție de formă. Fiecare strofă se repetă în același mod, o piesă tipică având de obicei patru sau opt strofe. Melodia este puternic influențată de calitatea unică a notelor ”albastre”, mici accidente sonore care sună ca notele ”îndoite”, denaturate la nivelul terței, cvintei și septimei din gama majoră. Impactul acestor note se simte cel mai clar la nivel emoțional, de aici și folosirea lor sistematizată, într-un regim definit, care și-a găsit forma ideală de articulare. ”Albastrul” este dulcele-amar din experiența fiecărui bluesman autentic, în care ne regăsim adesea. Există multe feluri de blues, pentru că există multe feluri de oameni, dar indiferent de context, e imposibil să nu ne găsim oglinda într-una dintre piesele imensului repertoriu de blues. Deși vocea este elementul principal de expresie, instrumentele au rolul lor clar și important de susținere dar și de prim-plan, prin solourile desfășurate pe aceeași înșiruire armonică. Intervențiile sunt și ele specifice, prin adăugarea unor linii melodice improvizate, parafrastice sau comentatoare, pe principiul ”întrebare-răspuns”.
De multe ori, imaginația artiștilor, din nevoie sau pur și simplu din inspirație, aducea noi găselnițe și accesorii alături de instrumentele obișnuite. Astfel a apărut stilul ”slide-guitar” sau ”bottleneck”, bazat pe folosirea unui accesoriu care să producă un ”glissando” pe corzi. Până la apariția obiectului cilindric din metal sau sticlă care să producă acest efect, s-au folosit gâturi de sticlă sau cuțite. Unii preferă și acum înlocuitori ai ”slide”-ului standard.
Stilistic, blues-ul a început doar sub forma de ”country” sau ”delta” blues, ca un produs al experienței rurale sudice, în special după emancipare. Muzicienii itineranți poposeau cu o chitară sau cu o muzicuță în diferite comunități, cântând despre iubire, libertate, sex, alcool, oameni buni și răi sau alte realități ale vieții. O listă cu muzicieni reprezentativi poate începe cu Son House (a contribuit la dezvoltarea stilului ”bottleneck”), Robert Johnson, Charlie Patton sau Leadbelly.
Odată cu populația de culoare care a migrat către zone citadine precum Memphis sau New Orleans în căutare de muncă și viață mai bună, blues-ul a devenit un fenomen urban și o formă definită, permanent actuală, de exprimare. Forma sa clasică presupune o piesă cântată de un solist sau solistă, cu acompaniament de pian sau ”combo”, un grup instrumental de bază, format din baterie, bas (secția ritmică) și unul sau mai multe instrumentele de acompaniament și solo. Receptivă la popularitatea crescândă a blues-ului, industria muzicală a început să publice și să vândă aranjamente pentru piese scrise de W.C.Handy (”St.Louis Blues” în 1914). Succesul a fost atât de rezonant, încât, în acea perioadă, până și piesele care nu erau concepute pe forma de blues includeau în titlul lor acest cuvânt, pentru a capta atenția unui public din ce în ce mai atras de stilul direct și vibrant.
Mamie Smith era cântăreață de vodevil și a înregistrat în 1920 ”Crazy Blues”, lansând o adevărată tendință în muzică, numită ”race recording”, care se adresa exclusiv publicului afroamerican. Ulterior, a devenit o muzică populară unui public mai larg, eliberat de orice considerent rasial, iar artiști precum Bessie Smith, Jelly Roll Morton, ”Ma” Rainey sau Louis Armstrong i-au extins peisajul muzical. În toată țara, blues-ul a putut fi auzit în săli mici de dans, baruri, petreceri private, în timp ce ”noile” stiluri cum ar fi ”barrelhouse” sau ”boogie-woogie” apăreau în săli de concert, odată cu nume noi precum Clarence ”Pine Top” Smith sau Fats Domino. Orașul a adunat și format din ce în ce mai mulți muzicieni, ceea ce a dus la diversificarea rapidă a conceptului de blues.
După cel de-al doilea război mondial, centrul de activitate s-a mutat în orașe mari, cum este Chicago, unde muzicieni precum Muddy Waters, B.B.King sau Buddy Guy și-au intensificat sunetul de chitară, amplificând-o și sporindu-i emfaza, alături de setul de tobe, sub un nume nou, ”rhythm & blues”. Atât de mulți muzicieni importanți pentru blues provin din Chicago sau s-au stabilit acolo, în urma migrației care a început în anii 30, încât am putea spune că bluesul s-a născut acolo pentru a doua oară. Mai degrabă putem spune că acolo s-a desăvârșit, în toată complexitatea și diversitatea lui. În timpul anilor ’50, genul a început să fie abordat și de către muzicienii albi, care preluau piesele cunoscute și le dădeau propria interpretare. Astfel, Elvis Presley și Bill Haley au transformat rhythm& blues-ul în rock’n’roll, în timp ce nume ca Johnny Winter sau Stevie Ray Vaughan sunt strâns asociate cu blues-ul modern și cu influența pe care muzicienii din Texas au avut-o dintotdeauna asupra acestuia. Un deceniu mai târziu, în plin ”blues revival” american, muzicieni britanici, printre care Led Zeppelin, Rolling Stones sau Eric Clapton s-au îndreptat către rădăcinile de blues, ca sursă a muzicii lor puternic amplificate.
Bluesul a ajuns în Marea Britanie prin ani ’30, prin discurile soldaților afro-americani ajunși la război sau prin marinarii comercianți care poposeau în marile porturi. Explozia a avut loc în anii ’60, când destui muzicieni stăpâneau forma și tehnicile specifice, dezvoltând stiluri personale. Din acest moment, putem vorbi de un arbore generat de un fenomen care la început a reprezentat doar o anumită categorie socială. Energia bluesului a fost canalizată către groove, către stiluri moderne, personalități bine conturate și emfază pe măsură, muzica nu se mai auzea doar din locuri uneori improvizate si improprii, ci din săli de concerte și chiar stadioane.
Cu toate astea, muzicienii tradiționali nu și-au pierdut din atractivitate, păstrând tradiția până în zilele noastre când știm de John Lee Hooker, Willie Dixon, Junior Wells sau Howlin’ Wolf ca de nume de referință, indiferent de care parte a blues-ului privim. Același gen s-a dezvoltat în multe forme contemporane ale muzicii, cu o bogată componentă rock, cu un plus de accent pe improvizație, evidente în southern rock (Allman Brothers, Lynyrd Skynyrd, Govt Mule), în muzica unor artiști de rafinament (Robben Ford, Robert Cray), în jazz-ul tradiționalist al lui Wynton Marsalis, în zydecoul din Louisiana, dominat de acordeon sau chiar în hip-hop. Ce a urmat ține de o întreagă enciclopedie și cred că, odată apetitul deschis, fiecare poate să-și stabilească propriile destinații în lungul drum care-l așteaptă.
Capitolele și subtitlurile care s-au format în o sută de ani merită o atenție aprofundată, mai ales după ce calea a fost deschisă de o scurtă povestire destinată dezmorțirii. Blues-ul merită ascultat pentru că înglobează tot ce poate oferi muzica în acest moment: o formă clară de desfășurare, ritm, sinceritate, o diversitate care include practic orice procedeu muzical posibil, cu mici excepții, accesibilitate, posibilitatea de a improviza și de a interacționa cu publicul, rafinament și simplitate deopotrivă, poezie și dichis. Cu excepția noțiunii de geniu, care nu se potrivește cu blues-ul și rămâne în stratosfera muzicii culte, cam orice se potrivește atunci când vine vorba de relația cu muzica. Nu cred că există în întregul fenomen muzical o formă mai generoasă și mai atractivă prin care oamenii pot comunica sonor.
Se spune că trăim într-o epocă a anxietății, în timp ce unii o numesc ”secolul vitezei”. În termeni mai potriviți s-ar putea numi secolul blues-ului, după muzica tuturor emoțiilor care s-a născut cândva după 1900. Poate fi un fel de-a exista sau un mod de a cânta. Leadbelly spunea: ”când stai noaptea întins în pat și nu poți dormi, când nu ești mulțumit de cum merg lucrurile și asta te face să te răsucești pe toate părțile, înseamnă că te-a atins blues-ul (Old man blues)”. Acum o sută de ani, numai negrii din sud erau atinși de blues. În prezent, toată lumea știe ce înseamnă sau pot afla imediat, ori printr-o poveste scurtă, ori printr-o viață dedicată muzicii. Sau ceva între cele două extreme. Înainte trebuia să te strecori pe întuneric, riscant, într-un ghetto din sudul american pentru a asculta blues. Acum toată lumea cântă blues sau are ceva ”bluesy” de împărțit iar fluviul a înconjurat de câteva ori planeta. E posibil ca în acest secol albastru să avem parte de cel mai cântat cântec din toate vremurile. Pentru că la un moment dat, toți trecem prin necazuri asemănătoare celor care au născut blues-ul din dorința de a se confesa. Suntem diferiți, de aceea există stiluri diferite, în schimb toți avem în comun emoția și felul de a o trăi. Pierderea, înstrăinarea, inima frântă, hohotul de râs sunt toate sentimente pe care nu prea le putem evita într-un proces firesc de evoluție. Și dintre toate posibilitățile de exprimare formate în culturile și generațiile din lume, se pare că am găsit ceva care să ne caracterizeze pe toți și să ne primească în același spațiu care să ne aducă aminte că trebuie să ne înțelegem între noi, iar ceea ce trăim nu se prezintă doar în alb și negru. Dacă lacrima și zâmbetul pot conviețui, ba mai mult, pot încăpea în același cântec, e clar că avem de unde învăța iar nereușitele noastre nu au nicio scuză.
de Berti Barbera (Sunete)
