de Stefan Tivodar (Sunete)
“Nu-mi place Hendrix. E zgomotos, e haotic, e imprevizibil în goana lui după sunete noi. Nu-mi place vocea lui banală, stilul lui de a vorbi de parcă ar fi în permanență drogat, nu-mi place senzația că ar trebui să fi u și eu drogat ca să-l înțeleg. E prea mult pentru mine, vreau ceva ușor de înțeles. Aș vrea să-nțeleg, dar mi-e peste puteri. Tu ce vezi atât de mișto la muzica lui?” Dacă aș avea un leu pentru fiecare discuție pe subiectul în cauză la care- am participat... Ei bine, n-aș fi grozav de bogat dar greutățile așezate pe bugetul meu s-ar ușura considerabil. Azi, la mai mult de jumătate de secol de la albumul de debut al Jimi Hendrix Experience, opiniile despre americanul ce a reinventat uzul chitarei sunt extrem de clar conturate: fie-ți place de nu mai poți, fie nu-nțelegi nimic. Nici pentru mine n-a fost dragoste la prima ascultare. Venit dintr-o lume unde armoniile erau mult mai simple și mai ușor de digerat, muzica lui Hendrix mi s-a părut un experiment ridicat la rang de artă de critici mult prea prețioși. Ceva mai târziu, intuiția mea s-a dovedit parțial corectă: muzica lui Hendrix A FOST într-adevăr un experiment - unul dintre puținele experimente reușite ale muzicii anilor ‘60. Întinzând limitele până la marginea suportabilității, Hendrix a experimentat în căutarea procentului ideal de sinceritate pe care ni-l putea oferi. Frumusețea experimentului e că fiecare din noi poate decide dacă a reușit sau nu. Câteva luni mă despărțeau de a 12-a aniversare, iarna abia căzuse peste oraș și ascultam o casetă audio veche pe care o cumpărasem cu câteva dubluri de surprize Turbo de la un coleg de clasă. Aveam planuri mari - urma să înregistrez, peste conținutul casetei, albumul “Tourism” al celor de la Roxette. Înainte să apăs butonul roșu, am apăsat o ultimă oară, ceremonios, PLAY. Dacă n-aș fi făcut-o, colegul meu de clasă ar fi încasat o chelfăneală strașnică, fiindcă pe casetă se aflau câteva favorite de suflet pe care părinții lui se chinuiseră cu greu să le înregistreze, la rândul lor, de la Europa Liberă. Prima piesă de pe fața A a respectivei casete era “Voodoo Child (Slight return)”. I was hooked. Norocul mi-a adus în fața ochilor, pe scenă, nume ca Steve Vai, Zakk Wylde sau Yngwee Maalmsteen. Fiecare dintre ei a schimbat câte ceva în muzică și a mișcat ceva în mine, însă niciuna dintre experiențe nu s-a putut compara cu momentul în care am ascultat pentru prima oară Hendrix, în acea după-amiază de iarnă. Era doar o înregistrare, însă acea înregistrare mi-a schimbat cu totul percepția asupra muzicii.
Cam acelaşi lucru trebuie că s-a petrecut (la o altă scară, fireşte) şi cu miile de britanici curioşi să asculte, în mai 1967, “Are you experienced”. Cam acelaşi lucru trebuie că s-a petrecut în mintea oricărui ascultător al acelor vremuri, îmi închipui. Iubit de majoritatea colegilor de breaslă şi de o parte consistentă a publicului plătitor de bilete la concert, neînţeles de cei care rezistau schimbărilor ireversibile prin care întreaga lume trecea la sfârşit de deceniu 7, Jimi Hendrix a avut nevoie de doar patru ani pentru a schimba secolul 20 în moduri pe care nici astăzi nu le-am înţeles până la capăt.
Rock-ul a beneficiat din plin de curajul lui Jimi în a căuta până-n pânzele albe tonul şi efectul perfect. Rack-uri kilometrice cu tot soiul de pedale de efect ni se par astăzi dotări standard pentru orice chitarist respectabil. Cât de ciudat şi de minunat trebuie să fi fost pentru cei care ascultau pentru prima oară discul de debut al lui Hendrix, acum 50 de ani, să audă fuzz face-ul de pe “Manic Depression” sau “Third Stone From the Sun”, Octavio-ul de pe “Purple Haze” ori efectul tape-reverse de pe piesa-titlu de album “Are you experienced?”? O revoluţie tehnologică similară s-a petrecut abia odată cu mutarea definitivă a tehnicilor de înregistrare din analog în digital.
Nu-mi vine în minte numele unui artist care ar putea înregistra astăzi un album atât de diferit de pulsul muzicii vremii pe cât de diferit şi intens a fost “Are you experienced” raportat la muzica anului 1967. Nu-mi vine în minte nici numele vreunei case de discuri care ar cuteza să semneze, astăzi, un artist cu ambiţii asemănătoare lui Hendrix. Sunt convins că undeva, un asemenea artist lucrează la arta lui chiar acum, în vreme ce citiţi aceste cuvinte. Mi-e teamă că sunt şanse mici ca Lumea întreagă să-l cunoască şi ea. Nimeni nu era pregătit pentru ce avea să urmeze atunci – puţină lume e pregătită pentru el sau pentru schimbare azi, la 52 de ani de la ziua când Jimi a plecat dintre noi.
Da, Hendrix era uneori exagerat de zgomotos. Chitara poate fi pusă la lucru în multe feluri iar volumul e la fel de important pentru expresivitate ca orice pedală de efect. Volumul are darul de a fi cel dintâi care sparge graniţele indiferenţei şi neatenţiei, semnalul că ceva demn de a fi observat şi trăit urmează să se petreacă pe scenă. Hendrix ştia asta, la fel cum ştia mai bine decât orice chitarist pe care l-am ascultat (cu excepţia lui David Gilmour, poate) să scoată ce-i mai bun din pauzele între note. Ce alegi să nu cânţi e de multe ori la fel de important, iar asta e o lecţie care le-ar prinde bine şi multor artişti ai scenei de azi.
Revin la „Are you experienced”, pentru că asta e coloana sonoră a momentului în care scriu cuvintele pe care acum le aveţi în faţă. Pierdut în tot soiul de de alte aventuri muzicale, uitasem cât de bine sună chitara lui Hendrix pe “Stone Free” sau “Manic Depression”, uitasem de bass-ul cu ritm molipsitor al lui Noel Redding de pe “Fire” sau despre momentele fabuloase în faţa tobelor pe care Mitch Mitchell le are pe “Can you see me”.
Cred că mă aflu acum la a cincea ascultare consecutivă a albumului cap-coadă. Încep să-mi amintesc ce piesă urmează, încep să redescopăr părţi care-mi plăceau odinioară în mod specific, încep să le anticipez şi să iau poziţia clasică de air guitar când urmează solo-ul de la “Highway Chile” sau tema de la “Purple Haze”. Sunt din ce în ce mai sigur că ar trebui să-mi conving toţi prietenii să facă cunoştinţă cu discul aşa cum se cuvine. Nu m-am mai distrat atât de bine ascultând un album vechi de ceva vreme.
Între punctul de dinainte şi cuvintele pe care le citiţi acum s-a întins o pauză de vreo oră şi mai bine în care nu m-am putut desprinde de ceea ce ascultam. Îmi aduc aminte nu doar de piese pe care nu le-am mai ascultat de mult, ci şi de sezaţia pe care am avut-o întâia oară, când mai aveam câteva luni până la a 12-a aniversare şi l-am descoperit pe Jimi Hendrix mulţumită dorinţei unui coleg de şcoală de a pune mâna pe surprizele mele Turbo. Acum e linişte, dar parcă simt sevrajul începând să-şi facă simţită prezenţa. Despre unele aventuri muzicale n-are niciun rost să scrii – e mai nimerit să le trăieşti, ascultând. Prea multă linişte strică. Urmează “Axis: Bold as Love”.
