de Ștefan Tivodar (Sunete)
L-am cunoscut pe Leonard Cohen în cea de-a treia toamnă a studenţiei mele ieşene. “Ten new songs” s-a cuibărit repede şi definitiv în inima unui tânăr ce se hrănea pe-atunci cu Queen, Led Zeppelin, Megadeth şi Pink Floyd. Tocând, într-un walkman Panasonic pe care abia reuşisem să mi-l cumpăr, varianta piratată în cămin a celui de-al zecelea album Cohen, visam ziua în care voi putea să-l văd în faţa mea, pe scenă. Că va muri vreodată, nici nu se punea problema.
Şapte ani mai târziu, inima mi s-a strâns în piept, neîncrezătoare, la auzul veștii că era posibil ca Leonard Cohen să vină pe la noi. Concertul a avut loc în cele din urmă pe stadionul Arcul de Triumf, chiar de ziua lui Cohen. A plouat și a fost frig, dar e și astăzi una dintre amintirile muzicale pe care le prețuiesc cel mai mult. Au urmat alte două surprinzătoare întâlniri, în 2009 și 2012. Am spus prezent de fiecare dată și mi-aș rezerva fără să gândesc prea mult un bilet de avion spre orice parte a Europei dacă s-ar anunța, printr-un miracol, vreun nou concert. M-a fascinat dintotdeauna siguranța cu care Cohen reușește să convingă orice interlocutor că prin vene îi curge nu sânge ci poezie. M-a fascinat dintotdeauna felul în care toate cântecele lui par să sune la fel și totuși fiecare din ele prinde a străluci mai tare decât celelalte atunci când urechea zăbovește asupră-i. M-a fascinat dintotdeauna dependența pe care cântecele lui reușeau (și reușesc) să o genereze încă de la prima ascultare.
Întotdeauna am fost de părere că vocea lui Cohen poate muta munții din loc. Dacă e nevoie de minuni mai neînsemnate, Cohen ar putea, desigur, vindeca orice rană a sufletului. Nu de puține ori, am fost silit să caut eu însumi leacul în versurile lui, așa că vă pot mărturisi, din proprie experiență, că leacul funcționează. Mă-ntreb dacă asta a funcționat și pentru el.
Toate cele trei concerte la care am fost martor au fost ireproșabile. România a văzut de fiecare dată o scenă mare, dar simplă. Sunetul a avut o calitate rar întâlnită pe tărâm mioritic. Exceptând câteva neajunsuri în cartografierea spațiului de eveniment, ce m-au costat primele trei piese ale concertului din 2012, nu-mi amintesc nici de vreun dramatic neajuns organizatoric. Echipa de muzicieni aflată pe scenă s-a strâns de fiecare dată în jurul unui Cohen tot mai slăbit de efortul turneului mondial pe care necazuri financiare l-au obligat să-l întreprindă, construind o țesătură sonoră greu de descris în cuvinte.
Da, Leonard Cohen în concert a fost impresionant. În ultimii ani, am descoperit însă o nouă dimensiune în admirație, căci Leonard Cohen în studio e și mai impresionant. “Old Ideas” a apărut în 2012, pe vremea când Cohen încă se afla în turneu. Nu-i lucru ușor să reușești a capta într-o înregistrare de studio energia trupei care te acompaniază pe scenă - o știu prea bine artiști mai tineri și mai obișnuiți cu scena decât cel care sărbătorea, odată cu lansarea albumului, cel de-al 78-lea an pe Pământ. Albumul m-a surprins cu un soi particular de vioiciune neașteptată și molipsitoare chiar și atunci când tempo-ul piesei cobora sub limita respirației pe timp de odihnă. Mici detalii de producție au ridicat valoarea unor piese precum “Show me the place” sau “Crazy to love you” la status-ul de clasice Cohen, iar albumul a ajuns pe locul 1 în topurile din 11 țări (desigur, nu și în România).
Doi ani mai târziu, a urmat “Popular problems”. Fiindcă zilele lui în turneu se terminaseră, Cohen nu s-a mai sfiit să-și arate vârsta nici în vers nici în muzică. De data asta, nimeni nu s-a mai grăbit, iar rezultatul a fost unul net superior din punctul de vedere al producției. Credeam atunci că am de-a face cu confesiunea perfectă și completă de la asfințitul unei cariere uimitoare. Din fericire, mă înșelam.
“You want it darker” a apărut de curând în playlist-ul meu muzical, dar și-a câștigat deja un loc în my all-time favourite top 5. Orchestrația e neașteptat de simplă, dar tocmai asta face albumul să fie unul grozav - într-o lume suprasaturată de artificii sonore lipsite de profunzime, vocea lui Cohen plutește deasupra unui drum machine parcă spre a-i arăta industriei un deget mijlociu metaforic. “You want it darker” pare răspunsul constatare la una dintre întrebările populare despre care ne vorbea Cohen. Albumul stă într-un echilibru fragil între acceptare și revoltă, între rugăciune și zgomotul vieții de zi cu zi. Albumul cel proaspăt lansat nu-mi sună ca un testament și n-ar trebui să-l acceptăm ca atare.
Îmi vine greu să-nțeleg ce se întâmplă în oameni atunci când ascultă muzica lui. Îmi vine greu să-nțeleg ce declanșează în mine transformarea uimitoare la capătul căreia simt nevoia să mai ascult piesele lui încă o dată... și încă o dată. Îmi vine greu să înțeleg ce anume mă face să-ncep să cânt fără să vreau acorduri potrivite pentru “In my secret life” sau “Dance me to the end of love” de fiecare dată când pun mâna pe o chitară. Nu știu ce anume mă face să mă simt atât de puternic și ireversibil legat de muzica unui bătrân canadian de două ori și jumătate mai bătrân decât mine. Ce pot să vă spun e că de fiecare dată când îl ascult pe Leonard Cohen parcă simt și eu că prin vene îmi curge nu sânge, ci poezie.
Conceptul de moarte te face mereu să te gândești automat la credință. Moartea lui Leonard Cohen m-a surprins, m-a rănit dar m-a făcut și să înțeleg cât de mare a fost, în fapt, binecuvântarea primită. Nu m-am spovedit prea des. Mereu am simțit că n-am nevoie de asta câtă vreme am muzica lui. Sunt creștin-ortodox prin botez, enoriaș în Biserica lui Cohen prin alegere și-ntre cele două mă bucur că mi-am petrecut mult mai mult timp din viață răspândind misiunea celei din urmă. Voi continua să fac asta și de aici înainte. Moartea bătrânului Cohen nu schimbă în fapt lucrurile decât aici, în lumea celor care și-au petrecut ultimele decenii încercând să învețe să-l înțeleagă.
