Paul Vinicius (Sunete)
ÎNCEPUTURILE. J, J&J
Jim, Jimi, Janis. Mai exact: Jim Morrison, Jimi Hendrix, Janis Joplin. De ce i-am adunat aici, împreună? Desigur că există multe aspecte comune care i-ar lega, nu? În primul rând, faptul că fiecare dintre ei, luat în parte, reprezintă figuri legendare ale unor muzicieni de elită, care au lăsat urme adânci în istoria muzicii rock. Apoi, prenumele lor încep cu aceeași literă J. Totodată, tustrei și-au construit carierele în aceeași perioadă – Flower Power. Originară din Berkeley, California, ca o acțiune simbolică de protest împotriva războiului din Vietnam, mișcarea Flower Power a fost la început un slogan, folosit la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, ca simbol al rezistenței pasive și al ideologiei nonviolenței. Expresia a fost creată în 1965 de poetul beat american Allen Ginsberg, ca mijloc de a transforma protestele anti-războinice într-un spectacol afirmativ pacifist. Tinerii hippy au îmbrățișat simbolul prin purtarea unor haine brodate cu flori în culori vibrante, de curcubeu, purtând flori în păr și dăruindu-le trecătorilor sau publicului, devenind astfel cunoscuți drept „copii din flori”. Termenul a fost generalizat și folosit drept referință modernă a mișcării hippy și la așa-numita contracultură a drogurilor, a muzicii și artei psihedelice, îndemnând la pace și toleranță socială. Anunțat drept „O Expoziție Acvatică: 3 Zile de Pace & Muzică”, programat inițial să se desfășoare între 15 și 17 august 1969, Festivalul de la Woodstock – pe care revista Rolling Stone l-a consemnat drept unul dintre Cele 50 de Momente Care Au Schimbat Istoria ROCK’N’ROLL-ului – a continuat și în cea de-a patra zi, reușind să magnetizeze o audiență de peste 400.000 de tineri și vârstnici, o cifră record pentru acea vreme, dacă ne gândim la mijloacele de promovare și la organizarea în pripă și pur benevolă desfășurată de cei care au pus bazele acelei manifestări. Întâmplător sau nu, printre muzicienii care s-au perindat pe scena acelui festival s-au aflat și doi dintre cei trei iluștrii „J” – Hendrix și Joplin – , cât despre Jim Morrison & The Doors au refuzat invitația de a participa pe motiv că „…am fost fraieri și am refuzat. Am crezut că va fi doar o repetare de clasa a doua a Festivalului Pop de la Monterey” – conform declarațiilor ulterioare ale lui Robbie Krieger și Ray Manzarek. Însă, cel mai tulburător numitor comun al celor trei este faptul că au devenit, în timp, membri ai Clubului 27.
ȘIR DE AȘTEPTARE
Cu excepția principalului fondator și originar lider al trupei Rolling Stones – Brian Jones – , care s-a „grăbit” încă de pe 3 iulie 1969 să-și rezerve legitimație la Club, deschizând astfel lista, cei trei J l-au urmat, îndeaproape. Jimi Hendrix, pe 18 septembrie 1970, într-un apartament al Hotelului Samarkand din Londra, unde fusese invitat și după ce și-a petrecut noaptea cu o prietenă, pictoriță germană, cauza cea mai plauzibilă fiind asfixia în somn cu propria-i vomă, generată de o supradoză de barbiturice în combinație cu mai multe pahare de vin, deși amănuntele cețoase ale acelei nopți au dat naștere mai multor teorii, mergând de la crimă și până la sinucidere. La numai două săptămâni, pe 4 octombrie al aceluiași an, Janis Joplin se stingea la Landmark Motor Hotel din Hollywood, după ce Perla-și așteptase în zadar două prietene pe care le invitase să-și petreacă seara împreună. Cauza oficială a tristului eveniment a fost explicată a se fi datorat unei supradoze de heroină, complicată eventual de alcool. Anul următor, pe 3 iulie, de data asta în Franța, la Paris, Jim Morrison era găsit fără suflare de către prietena lui, Pamela Courson, cu care se afla într-o vacanță de „revitalizare artistică”, în cada apartamentului din Rue Beautreillis, închiriat de el pentru durata acelui sejur. Cauza morții, menționată oficial, ar fi fost insuficiența cardiacă, deși nu a fost efectuată autopsia, aceasta nefiind prevăzută de legea franceză. Cu o zi înainte, printre amănunte extrem de neclare și tot felul de declarații contradictorii, pe seară, Jim și Pamela fuseseră la un cinematograf unde văzuseră Pursued, un western cu Robert Mitchum. Într-o altă sală de cinema, ceva mai târziu și singur, de data asta, Jim vizionase un documentar intitulat Death Valley. Apoi ar fi intrat în Rock’n’Roll Circus Nightclub, unde a consumat ceva heroină, supradozată ulterior la toaleta localului, înainte de a ieși de acolo. A urmat o lungă plimbare în noapte pe străzile Parisului, pigmentată cu alte câteva reprize de droguri, în compania unor necunoscuți, dependenți ca și el. Între timp, pe aeroportul din Orly, Jim Morrison s-ar fi îmbarcat într-un avion pentru o destinație necunoscută. Nimeni nu știe de fapt cu siguranță unde era sau ce a făcut Jim în acea seară, însă, în dimineața următoare, un lucru a devenit cert: era mort. Știrea, preluată de majoritatea agențiilor de presă, a făcut cu iuțeală înconjurul globului, declanșând o adevărată isterie generală în rândul fanilor The Doors, dar și al tuturor iubitorilor muzicii rock din întreaga lume. Moartea lui se petrecea la exact doi ani de la dispariția lui Brian Jones și la aproximativ nouă luni după cele ale lui Jimi Hendrix și Janis Joplin, încheind astfel cea mai neagră serie a istoriei de vârf a rockului mondial, într-un răstimp extrem de scurt – doar nouă luni.
DE CE 27, DE CE „CLUB”, DE CE, MAI ALES, ROCK’N’ROLL?
Deși neauzită de nimeni, detunătura armei care a curmat viața lui Kurt Cobain, liderul trupei Nirvana, la locuința sa din Seattle, în ziua de 5 aprilie 1994 – situație descoperită abia trei zile mai târziu, însă –, a turnat gaz peste focul mocnit al unor presupuneri și speculații vizavi de coincidența numerologică care lega disparițiile premature ale altor staruri din lumea rock show-urilor. Dincolo de faptul că, în lipsa unor detalii clare a fost urmat de tot felul de teorii balansând între sinucidere și crimă, evenimentul a fost urmat de o sumedenie de comentarii, acuze și justificări împânzind mass media, inclusiv apariția unor cărți, emisiuni de televiziune, fiction movies, și docudrame americane, toate încercând să explice ce s-ar fi întâmplat în timpul ultimelor zile ale lui Cobain și ce anume l-ar fi putut duce la sinucidere. Resuscitarea interesului public pentru Club 27 a fost astfel potențată, dând naștere unui dosar imens.
În esență, Clubul 27 nu reprezintă altceva decât o lungă listă de muzicieni, actori populari sau artiști din alte domenii care și-au pierdut prematur viața, la vârsta de douăzeci și șapte de ani, adeseori ca urmare a abuzului de droguri, antidepresive, barbiturice, alcool sau survenind datorită unor mijloace violente precum omuciderea, sinuciderea sau accidente tragice legate de trafic. Moartea mai multor cunoscuți artiști, inclusiv muzicieni, la doar douăzeci și șapte de ani, între 1969 și 1971, a condus la convingerea că decesele celor aparținând unor bresle artistice sunt mai frecvente la această vârstă, „predispusă ridicării la ceruri”.
Bazându-se în ilustrarea teoriilor proprii pe exemple extrem de cunoscute, precum ale „înaintașilor” Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin și Jim Morrison, autorilor acestor teorii nu le-a venit greu să-și creeze adepți și să-și vândă bine produsele . Inițial, la vremea respectivă, în 1971, acele coincidențe au dat naștere unor comentarii, dar care nu au luat amploare până la moartea lui Kurt Cobain, o jumătate de deceniu mai târziu, când ideea unui „club” 27 a început să prindă în percepția publică. Ulterior au apărut studii mai echilibrate, riguros științific documentate, care au mai diminuat interesul pentru așa-zisul Club 27.
Astfel, potrivit lui Charles R. Cross, biograf al lui Hendrix și al lui Cobain, importanța tot mai crescută acordată în media (prin internet, televiziuni și reviste) acestui curent de opinie, cât și răspunsul mamei lui Cobain la un interviu, au fost responsabile pentru amploarea și răspândirea acestei teorii. Iată extrasul din declarația doamnei Cobain O’Connor, acordată ziarului The Daily World din Aberdeen, Washington: „Acum s-a dus și s-a alăturat acelui club stupid. I-am spus să nu li se alăture lor” – referindu-se la Hendrix, Joplin și Morrison, potrivit lui Cross. Alți autori împărtășesc punctul său de vedere. Pe de altă parte, Eric Segalstad, autorul volumului „Cei din Clubul 27: Cel mai mare mit al Rock & Roll-ului”, presupune că spusele mamei lui Cobain, rostite în cadrul acelui interviu, s-au referit de fapt la moartea celor doi unchi ai lui și a unchiului de-al doilea, toți aceștia sinucigându-se. Însă, potrivit lui Cross, evenimentele au condus la o distorsionare sistematică a acestei supoziții, ajungându-se până acolo încât o „serie de astfel de teoreticieni ai conspirației au sugerat ideea absurdă că Kurt Cobain și-ar fi planificat în mod intenționat moartea, ca să se poată alătura celor din acel club.”
În 2011, la șaptesprezece ani după moartea lui Cobain, Amy Winehouse a decedat la aceeași vârstă, sporind încă o dată atenția acordată de către mass media Clubului. Cu trei ani mai devreme, ea își exprimase teama că ar putea muri la exact acea vârstă.
Joc al hazardului, simple coincidențe? Câteva surse științifice demne de încredere demonstrează că da. Astfel, un studiu publicat în British Medical Journal în decembrie 2011 a concluzionat că nu ar exista nicio creștere a riscului de deces pentru muzicienii aflați la vârsta de 27 de ani. Deși cei incluși în eșantion au fost confruntați cu riscuri crescute de deces între vârste cuprinse între 20 și 30 de ani, acest lucru nu i-a limitat la vârsta de 27 de ani. Un alt articol din 2015 apărut în The Independent a furnizat, de asemenea, dovezi statistice conform cărora muzicienii consacrați nu sunt mai susceptibili să moară la vârsta de 27 de ani mai degrabă decât la alte vârste.
Personal, v-aș îndemna să mai ascultați, din când în când, „(I Can’t Get No) Satisfaction”, „Little Wing”, „Mercedes Benz”, „Riders On The Storm”, „Smells Like Teen Spirit” sau „Rehab” și să nu mai aplecați urechea la toate zvonurile.
