Ai face bine să nu ratezi niciun concert Beth Hart. Ai face bine să-ţi iei bilet de fiecare dată - te sfătuiesc s-o faci chiar şi în cazul în care asemenea concerte s-ar întâmpla săptămânal. Din păcate, nu e cazul. Dacă ar fi să fie aşa, am fi fericiţi: în viaţă noastră ar pătrunde, pentru două ore, un anume soi de sinceritate cu care nu ne-am mai întâlnit tocmai din copilărie. Secolul 21 suferă greu de boala măştilor iar o supradoză de sinceritate poate face mai mult bine decât vă închipuiţi. Când sinceritatea vine la pachet cu una dintre cele mai bune voci ale muzicii contemporane, alegerea ar trebui să fie simplă: vei fi în sală, vei fi la concert. Am stat de vorbă cu Beth Hart în iunie 2016, înaintea celui de-al doilea concert pe care l-a susţinut la Sala Palatului.
Blues-ul e o muzică extrem de personală, dar fiecare artist îşi găseşte inspiraţia în alt detaliu. Pe tine ce te împinge să scrii?
Motorul meu e acel moment când mă simt copleşită de viaţă, când mă simt învinsă. În asemenea momente simt nevoia să vorbesc cu Dumnezeu şi să-i spun "nu ştiu dacă mai pot suporta, am nevoie de ajutor, de răspunsuri". Trăiesc asemenea momente de când eram mică. Mi-aduc aminte că atunci când aveam patru ani, părinţii mei au trecut printr-o perioadă grea
împreună, în jurul meu era multă durere. Atunci am început să cânt la pian şi primele piese au apărut imediat - nu era vorba de versuri atunci, doar de muzică. Pentru mine, pianul a fost
şi este mereu ca un altar din biserică. Pianul e locul unde mă duc să mă rog, să cer îndurare sau răspunsuri. Mi se mai întâmplă uneori să mă apuc de scris pentru că o idee din mintea mea nu-mi dă pace şi trebuie să o las să iasă la lumină, să-i dau o formă. Unele cântece nu ajung pe vreun disc, altele nici măcar nu sunt vreodată cântate altcuiva – compun destul de des doar pentru că a face asta e distractiv, e un exerciţiu bun. De cele mai multe ori, sursa unui cântec rămâne însă nevoia unui răspuns.
În ultimii ani, lumea s-a bucurat de Beth cea Luminoasă. Pari foarte fericită, liniştită. Prespun că asta înseamnă şi că felul de a scrie pe care-l descriai mai sus s-a schimbat, nu-i aşa?
Nu, nu neapărat. E adevărat că versurile albumului "Better than home" (penultimul disc Beth Hart, n.r.) sunt mai vesele şi luminoase, însă dacă le asculţi cu atenţie vei găsi şi acolo multă durere şi tristeţe. "Tell her you belong to me", "Trouble" sunt doar câteva exemple, există semne de lupta interioară pe acel disc. Una dintre persoanele cu care am lucrat la promovare şi-a dorit mult ca discul să fie prezentat drept "ceva nou" – asta mi se pare o mare prostie. Eu, una, sunt cine sunt iar viaţa îşi are suişurile şi coborâşurile ei indiferent cine eşti. În ultimele 16 luni n-am mai băut deloc alcool, iar asta e grozav. Acum viaţa e mult mai uşoară, dar adevărul e că sunt bipolară iar această boală nu trece, nu se vindecă. Reuşesc să controlez multe dintre simptome şi sunt recunoscătoare pentru asta.
Cum îţi afectează boala prestaţia pe scenă?
Concertele sunt o experienţă care-mi aminteşte mereu despre cât de modestă ar trebui să fiu, de fapt. Acum puţină vreme am cântat într-un oraş dincolo de Cercul Polar şi senzaţia mea era că oamenii sunt plictisiţi de moarte, că fac o treaba groaznică. Mă întristasem. După concert, băieţii mi-au spus că era de fapt doar o iluzie, era doar mintea mea întruna din fazele ei "ciudate". Pentru mine e foarte important să-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac atunci când mintea mea intră într-una din acele faze "ciudate". Ar fi foarte uşor să mă comport aşa şi să spun "nu e vina mea, sunt bipolară", dar ar fi greşit, ar fi o mare prostie. Psihologul meu mi-a spus că n-ar trebui să dau vina pe boala de care sufăr pentru felul în care mă comport. Simt că are dreptate şi mai simt că asta am învăţat şi din anii de cântat pe scenă. E important să nu te opreşti niciodată din învăţat.
Povesteşte-ne despre "Friday Fun" (livestream-uri săptămânale pe Facebook, în care Beth vorbeşte cu fanii săi, alegând uneori să prezinte astfel cântece care nu fac parte din vreun album, n.r.)
Oh, Doamne! (râde) În cadrul acelor stream-uri simt un soi de apropiere specială de la cei care mă ascultă pe care niciun interviu sau show de televiziune nu mi-ar putea-o oferi. Singurul lucru care mă frustrează e acela că nu pot auzi vocile oamenilor, că nu le pot simţi prezenţa în acelaşi fel în care ei simt ce ofer eu. Din păcate, pot doar să citesc ce îmi scrieţi şi ştii şi tu prea bine că lucrurile se "aud" foarte diferit atunci când le citeşti în comparaţie cu momentul
când cineva îţi spune acelaşi lucru. Ce se întâmplă în cadrul acelor sesiuni e real, unic şi îmi place foarte mult. Câteodată, mă simt ca şi cum acele sesiuni ar fi un soi de terapie de grup.
Te-ai gândit vreodată să organizezi un concert total liber de orice constrângeri, în care nu există playlist? Ai oferi vreodată un concert bazat doar pe piese ce nu apar pe vreun album ori un concert bazat integral pe improvizaţie?
De fiecare dată când ne pregătim să plecăm la drum cu un turneu, vor fi piese pe care trupa nu le cunoaşte încă sau piese care nu apar pe vreun disc. Am norocul să am alături o trupă
grozavă, astfel că pot să le spun: ţineţi minte gama în care e scris fiecare cântec şi-n rest fiţi liberi, fiţi voi înşivă. Am descoperit că, de multe ori, artiştii se descurcă mai bine în faţă publicului atunci când nu-şi ştiu partitura prea bine. În loc să se bazeze pe memorie, artiştii se bazează în acele condiţii pe sentiment iar asta creează mereu o atmosfera specială, o conexiune aproape electrică între muzician şi public. Nu putem duce improvizaţia prea departe, nu suntem o trupă de jazz - se-ntâmplă însă îndeajuns de des să cântăm piese pe care nu le stăpânim şi cred că acele momente sunt grozave.
Cu ceva timp în urmă, ai fost parte din echipa unui musical despre viaţa lui Janis Joplin, "Love, Janis". Cum a fost pentru ţine să te pui în pielea ei, să devii Janis Joplin?
Am descoperit-o pe Janis abia după ce am făcut douăzeci de ani, aveam doar o casetă cu cele mai cunoscute piese ale ei şi cam atât. Pentru "Love, Janis" am participat la o audiţie - la vremea aceea, nu mă gândeam neapărat la Janis cât la detalii tehnice: "Wow, aş putea cânta într-un musical lansat pe Broadway". Am fost aleasă şi în prima montare a spectacolului am jucat rolul principal vreme de câteva luni - atunci, nu m-am gândit decât la cum aş putea face să nu-mi dezamăgesc regizorul şi să cânt cât mai bine la fiecare din cele cinci reprezentaţii pe săptămână. Ceva mai târziu, după ce am împlinit 29 de ani şi am trecut printr-o perioadă
teribilă, supravieţuind dependenţei de droguri şi unor probleme de nutriţie, am interpretat din nou rolul. De astă dată "Love, Janis" m-a afectat foarte tare, într-un mod extrem de negativ. Nimic din ce se petrecea pe scenă nu era distractiv, totul era extrem de dureros pentru că, la fel ca şi Janis, trăisem experienţa de a fi "prea aproape de flacără".
N-a trecut mult până când n-am mai vrut să fac parte din acea distribuţie şi de atunci nici nu s-a mai întâmplat vreodată sa cânt ceva de-al ei. E foarte trist, dacă stai să te gândeşti: Janis a fost un artist genial, care a experimentat dependenţe teribile şi a murit.
Ştiu că primeşti sugestii de la fani legat de setlist. Crezi că ai putea cânta "Lucy în the sky with diamonds" (o piesă Beatles, n.r.) în seara asta?
Nu cred că se va întâmpla. Cântam "Lucy in the sky" în "tinereţe", în cadrul unui show TV. N-am mai cântat piesa aceea de atunci, nici măcar "Am I the one" nu-şi prea mai găseşte locîn playlist. A fost grozav să fac acele alegeri atunci, la acel moment, dar acum asemenea piese îşi au locul doar în trecutul meu muzical.
Ştiu foarte bine înregistrările acelor momente şi mă gândeam că ar fi grozav să auzim varianta ta la piesă acum, dupa ce ai adunat atâţia ani de experienţă de scenă.
Probabil totul ar fi niţel mai crud, mai orientat spre rock. Pe vremea aceea, în anii '80, totul era cumva artificial: multe sample-uri de tobe şi keyboards. Mai ţii minte acel sound oribil al anilor 80? Slavă cerului că Rock-ul a revenit în actualitate!
Pari să ai o conexiune specială cu Amsterdam - ambele tale albume live au fost înregistrate acolo. Ce e atât de special la acel oraş?
Trebuie să recunosc - vorbeşti despre o coincidenţă. Primul album a fost înregistrat aproape imediat după ce am trecut cu bine de acea perioadă complicată a dependenţei. Singurele ţări
de unde mai primeam la acea vreme suport necondiţionat erau Olanda şi Noua Zeelandă. Când am ajuns în Amsterdam cu acel turneu, am închiriat sala mică, de la etaj, a unui loc numit
Paradiso. În sală încăpeau vreo sută de oameni şi concertul a devenit iute sold out - ne-am mutat, deci, în sala mare care avea 1300 de locuri. Reacţia publicului, sprijinul venit din sală m-a şocat: oamenii cunoşteau absolut toate versurile şi nu-mi venea să cred că sunt acolo. Am decis, două luni mai târziu, să revenim şi să filmăm acolo DVD-ul. Câţiva ani mai târziu, când colaborarea mea cu Joe (Bonamassa, n.r.) a ajuns la nivelul albumului live, el a ales să înregistrăm la teatrul Carre din Amsterdam. Totul a fost însă o coincidenţă.
Varianta la "Am I the one" ce apare pe acel prim album live pare să fie una dintre favoritele absolute ale fanilor tăi – piesa are peste două milioane de vizualizări pe Youtube. Gândindu-te la întreaga ta evoluţie pe scenă, se-ntâmplă oare să ai şi tu un moment favorit?
Mă simt legată de toate piesele mele într-un fel special şi nu cred că aş putea alege un concert sau o piesă. Nu m-am plictisit până acum de absolut niciun cântec. De fiecare dată reuşesc, cumva, să mă întorc în timp şi să combin ce simţeam când am scris piesa cu ce simt acum. Toate concertele mele sunt speciale - setlist-ul se schimbă în fiecare noapte în funcţie şi de ceea ce oamenii îmi spun că şi-ar dori să cânt. Chiar dacă nu reuşesc întotdeauna să cânt aşa cum mi-aş dori, experienţa rămâne de fiecare dată una extraordinară pentru că învăţ ceva nou de fiecare dată.
Care e punctul dintr-un concert de care te bucuri cel mai mult?
În ultima vreme, un moment special pentru mine e acela în care cânt "Leave your light on" - piesa e despre călătoria fantastică de la starea în care tot ce-ţi doreşti e să mori la o stare în care îţi doreşti din toată inima să trăieşti. Am trăit acele stări pe propria piele: eram o dependentă de droguri care-şi dorea să moară şi n-am mers până la capăt pentru că n-am găsit curajul să-mi pun capăt zilelor. În schimb, încercam să permit drogurilor şi alcoolului să
facă asta pentru mine. Trecerea de la o asemenea stare la starea în care vrei din toată inima să trăieşti e o stare atât de frumoasă încât te simţi cu adevărat ca şi cum ai fost Salvat. Când cânt acea piesă, sentimentul revine şi mă simt extrem de fericită, recunoscătoare şi norocoasă
pentru şansa primită.
