Un club este definit de activitatea și de calitatea membrilor, fiind poate cea mai selectivă formă de uniune socială. Nimeni nu știe cum a luat ființă „Club 27”, dar cu siguranță această vârstă comună a celor care au ars intens și s-au stins prematur a făcut ca acest grup să existe. Culmea e că și-a mai adăugat câțiva membri între timp, devenind un club „de tradiție”, întins pe mai multe generații. Dar și coincidențele devin utile atunci când e vorba de a nu ne uita artiștii preferați. Din acest grup, favoritul meu este Jimi Hendrix.
Lumea muzicală a devenit mai ușor de înțeles în ultimele decenii, literatura de profil i-ar putea mulțumi și pe academicieni, articolele și dezbaterile pe toate aspectele fenomenului sunt cuprinse în arhive cu dimensiuni care ne spun că nu ne ajung cinci vieți să le parcurgem. Ne putem lămuri în toate privințele, destul de obiectiv, cu condiția să ajungem la sursa cea bună. Dar și așa e prea mult. De aceea cred că cea mai bună metodă de a cunoaște un artist este audiția muzicală, însoțită desigur de detaliile aflate din cărți, site-uri sau reviste. Mai întâi ascultăm, apoi citim. Abia atunci putem spune că ne-am atins scopul.
Concluzia a venit după experiența cunoașterii mai multor artiști imenși, despre care te întrebi ce-ai mai putea scrie. Ce să mai scriu eu despre Jimi Hendrix? O concluzie a lecturilor sau audițiilor sau o teorie nouă care dezbate viața, moartea sau muzica artistului? O cronologie care poate fi găsită pe internet, împreună cu alte mii de articole interesante? Sau mai bine o confirmare a valorii lui, prin prisma experienței mele de interpret, o lămurire pe limba tuturor celor care ascultă și se întreabă. Un fel de scrisoare de recomandare, pentru cei care vor să se hendrixeze și nu știu cum. Care este adevărul despre această explozivă imagine publică a unuia dintre cei mai mari chitariști pe care lumea i-a cunoscut? Pentru că singurul lucru cert este că Jimi Hendrix a fost un chitarist imens, foarte influent și personal.
Adevăruri ascunse nu prea cred că mai există, pentru că s-a cam scris totul în zeci de cărți din care poți afla tot ce vrei despre muzica și viața lui, zi după zi. Dar a fost el un geniu muzical sau doar un „showman”? A fost un hedonist deviat de droguri sau un căutător al adevărului? La cât era de relaxat, după aparența distrată a artistului tipic, nu cred că și-a propus vreodată să fie altceva sau altcineva decât este cu adevărat. Talentul s-a simțit încă din colaborările sale de dinaintea discografiei proprii, iar șirul de oportunități și evenimente l-au adus la ceea ce noi știm astăzi, sau ar trebui să știm. Poate dacă Chas Chandler nu l-ar fi convins să vină în Anglia, unde le-a provocat crize de nervi lui Eric Clapton și altora ca el încă de la primul concert, dacă nu ar fi dat de Eddie Cramer în studio, nu am fi auzit de Jimi Hendrix. Sau dacă nu ar fi existat Michael Jeffery, samsarul cinic care l-a stors artistul de putere și de bani, implicându-l într-un program infernal de concerte, am mai fi ascultat câteva albume în plus de la un Hendrix mai longeviv. Ce a rămas, totuși? În septembrie 1970, la Londra, Hendrix moare la 27 de ani, lăsând în urmă trei albume de studio, un altul aproape terminat, plus un studio, Electric Lady, deschis la New York. Ce a urmat a fost cu adevărat impresionant. Amprenta lui Hendrix asupra viitorului chitarei electrice, influența pe care el a marcat-o asupra întregului fenomen rock’n’roll și asupra mai multor generații de chitariști depășește ca putere orice alt artist al celor șase corzi din toate timpurile. Ar fi exagerat să-i dăm credit exclusiv, nu există doar un instrumentist care să provoace un „big bang” stilistic, nu există singularitate în istoria muzicii, în schimb putem remarca perioade în care unul sau mai mulți muzicieni deschid o cale vastă, urmată de alți inovatori care preiau și dezvoltă ceea ce au primit.
Lista e bogată, dar dacă ar fi să o restrângem doar la cinci nume, Jimi Hendrix ar fi în oricare dintre combinații. Nu cred că există un chitarist care să nu-și cunoască marii predecesori, printre care, invariabil, Jimi Hendrix la loc de favoare. Asta și datorită caracterului artistului, care nu se învăluia în secrete muzicale (deși a adunat multe mistere în juru-i), nu avea ifose și-și împărțea altruist arta. Se exprima dezinvolt, nu punea bariere, în timp ce alți „guitar heroes” nu permiteau filmarea mâinii în timpul solo-ului.
Jimi era un tip agreabil, social, de aceea Anglia l-a adoptat repede. În cele șase luni petrecute ințial la Londra a fost oaspete de onoare în multe puburi și locuri frecventate de muzicieni celebri. Până și Paul McCartney i-a oferit odată o bere. Muzicienii pe care el îi venera, precum Clapton, Pete Townshend sau Brian Jones, l-au primit în grupul lor ca pe un coleg, ca pe un prieten. Presa îl anunța ca pe un nou star rock, numindu-l ”Wild man of Borneo” sau ”The Black Elvis”.
Mai mult, Anglia nu avea atât de grave probleme rasiale, iar artistul era în general bine poziționat, avea posibilitatea să se reducem volumul la minimum atunci când urmărim un concert, avem parte de un show vizual care, cel puțin la vremea aceea, nu mai era nicăieri întâlnit. Intensitatea acelor apariții cu mister ritualic se simte și după jumătate de secol iar suflul stilului său persistă în întreaga lume a chitarei. Odată cu numele lui, au mai strălucit două embleme, devenind un model pentru aproape toți chitariștii care au avut ceva de spus după 1970: Marshall și Fender Stratocaster.
„Adevărul” căutat de toți stă în experiență, în autenticitate, în unicitatea celor lăsate posterității și poate fi găsit prin acea unică variantă de destin în care ai posibilitatea să realizeze pe principii valorice. Hendrix le-a cam avut pe toate. Un instinct muzical ireal și o prezență scenică și publică irezistibile. Dacă te exprimi plenar, să dai tot ce ai, chiar dacă asta înseamnă să arzi mai repede. Artistul pare a avea acces mai lejer către adevăr. Sau poate își dorește mai mult. Pentru noi e ceva mai simplu. Trebuie doar să ne dorim să ajungem cumva la artiști și să îi lăsăm să ne ofere adevărul lor, pornit din trup, inimă și instrument. După cele patru albume oficiale, le luăm la rând pe cele apărute postum și chiar dacă nu le cuprindem sau le cumpărăm pe toate, reușim să ne hendrixăm suficient pentru a putea spune că experiența este profundă și completă.
