Dan „Belfast” Anghel (Sunete)
Cum mai bine de jumătate dintre piesele trupelor cu pricina tratează subiectele delicate ale the Troubles (aşa cum este numit în insulele britanice războiul civil de guerillă din Irlanda de Nord, 1968-2005, care a făcut, oficial, peste 3.600 de victime în ambele insule, în ambele tabere angrenate în conflict, catolică, respectiv protestantă), am profitat de ocazie şi am discutat cu cei doi muzicieni despre ce a însemnat mişcarea punk şi cum s-a dezvoltat ea pe fundalul acelei perioade dominate de ură şi nebunie ucigaşe. Fireşte că nu am putut să nu-i întreb - pe muzicieni, precum şi pe cei din crew - din ce zonă a Belfastului sunt: din Shankill Road (zona protestantă) sau din Falls Road (zona catolică). Au refuzat să răspundă la această întrebare, argumentând că pentru un punker adevărat nu are nici o relevanţă acest aspect. Citind materialul până la capăt veţi descoperi că au (măcar în parte) dreptate.
În vara lui 1976, mişcarea punk, cea mai transgresivă şi militantă formă de manifestare a contra-culturii pe care o cunoscuse lumea până în acel moment, lua prin surprindere Marea Britanie, pentru o bună bucată de vreme ea reprezentând principala ameninţare / provocare la adresa „certitudinilor” culturale şi sociale pe care se întemeia societatea britanică.
Opinia publică era în totalitate şocată şi cuprinsă de frisoane de panică morală la ivirea acestui monstru cu ace de siguranţă înfipte în diverse părţi ale trupului şi cu părul ţepos vopsit în toate culorile imaginabile. În Irlanda de Nord, cea mai oropsită provincie a Regatului Unit, lumea avea altfel de probleme. 1976 era anul în care prizonierii închisorii Maze au declanşat o tragică şi îndelungată grevă a foamei, în semn de protest faţă de pierderea statutului de prizonieri politici. Găştile paramilitare din Shankill Road (zona protestantă a Belfastului), cunoscute drept Shankill Butchers, bântuiau furibund oraşul în căutare de victime catolice. Mai multe mame de confesiune protestantă au luat iniţiativa înfiinţării organizaţiei Peace People, după ce copiii lor au căzut victime ale bombelor sau tirurilor încrucişate ale IRA. În total, în 1976, în Irlanda de Nord şi-au pierdut vieţile 276 de oameni, iar toate rapoartele oficiale şi ştirile dădeau de înţeles lumii întregi că, cel puţin în acea parte a Regatului Unit, anarhia se instalase cu drepturi depline şi câştiga teren pe zi ce trecea.
În general, muzica din Irlanda, pentru ascultătorul sub-mediu cultural, este asociată fie cu muzica tradiţională de sorginte celtică, fie cu trupele pop-rock de talie mondială. Punk rockul, un gen puţin şi greu asociabil cu Irlanda, a jucat un rol semnificativ în conturarea unor noi alternative şi ţeluri de viaţă pentru tinerii care negau atât triumfalismul unionist, cât şi idealismul republican, ideologii care sfâşiaseră irevocabil comunităţile catolică şi protestantă.
Comunităţi care, în cele două decenii anterioare izbucnirii conflictului armat (1968) au încercat să coexiste paşnic, deşi antecedentele istorice, care merg cu câteva sute de ani înapoi, prefigurau ruptura în cele două blocuri cu aspiraţii hegemonice ireconciliabile. Unionist-loialiştii (protestanţi) doreau menţinerea Ulsterului3 în cadrul Regatului Unit, erau ataşaţi valorilor Coroanei şi dezvoltaseră o mentalitate de „populaţie asediată” după ce secole la rând beneficiaseră de statutul de minoritate privilegiată.
Republicanii-naţionalişti (catolici) voiau să pună capăt unei guvernări care instituţionalizase discriminarea, precum şi unirea Irlandei într-o singură republică. Deşi politicile ce vizau bunăstarea generală fuseseră introduse în toate părţile Marii Britanii, acestea nu au dus, în cazul Irlandei de Nord, la încetarea discriminărilor şi inechităţilor economice la adresa catolicilor. Până la începerea războiului, Ulsterul, cu o rată mai mică decât celelalte provincii, se transforma încet, dar sigur şi stabil, într-o societate modernă de consum. În mijlocul unei vieţi ce decurgea în parametri relativ normali, muzica pop-rock îşi avea locul ei în viaţa tinerilor nord-irlandezi.
Existau grupuri de jazz şi rock, existau muzicieni valoroşi care ocupau locuri fruntaşe în topuri (Van Morrison, Them, Gary Moore ş.a.), suficiente, am putea spune, încât să-i „îngrijoreze” pe gardienii moralei, fie ei catolici sau protestanţi, care asociau cultura jazzrock cu degradarea morală. Nu lipseau, fireşte, concertele trupelor de talie mondială, care nu ocoleau Belfastul (Beatles-1963, Rolling Stones-1964, Bob Dylan-1966), nici festivalurile de anvergură, oraşul figurând încă pe hărţi şi pentru altceva decât violenţă.
Izbucnirea, în 1968 (unul dintre cei mai paradoxali şi violenţi ani din istoria omenirii, plin de războaie, invazii, asasinate politice, mişcări protestatar-revoluţionare şi multe alte „fineţuri” de acest tip), a conflictului armat a lovit puternic viaţa culturală a Irlandei de Nord sub toate aspectele.
În ceea ce priveşte muzica pop-rock nici o trupă internaţională nu a mai concertat în provincie (cu excepţia lui Rory Gallagher care, până în 1977, a fost singurul star rock ce includea Ulsterul în turneele sale mondiale). Oraşele nord-irlandeze s-au divizat, peste noapte, în tabere inamice. Cei care, până atunci, trăiseră împreună (la modul propriu, în enorm de multe cazuri fiind vorba de căsătorii mixte) au plecat sau au fost forţaţi să plece în cartiere sau în zone în care co-religionarii formau ponderea. Construcţia „liniilor păcii”, în fapt nişte sinistre ziduri şi garduri metalice, a materializat divizarea.
Puţină lume se aventura, după căderea serii, în afara limitelor cartierului, mai ales dacă era vorba de puştani care nu deţineau vreun autovehicul, ţinând cont de faptul că după ora 6 seara porţile şi gardurile metalice se încuiau. Viaţa de noapte, cu tot ceea ce presupunea ea (mai ales concerte în diverse săli şi pub-uri), devenise, practic, inexistentă. Cei mai vitregiţi de această nefericită evoluţie a evenimentelor erau în primul rând tinerii, din ambele tabere, care astfel nu se mai confruntau doar cu şomajul şi cu o viaţă lipsită de perspective, ci şi cu un sectarism violent. Cu atât mai mult cu cât infrastructura culturală tindea spre zero.
În ciuda nebuniei cotidiene în care trăiau, tinerii nord-irlandezi au găsit în curentul muzical punk şansa de a dezvolta o variantă locală a noii sub-culturi care, în mod paradoxal, a depăşit graniţele provinciei şi a reuşit, parţial şi pentru puţină vreme, să doboare barierele sectarismului etnic şi religios. Mass-media nord-irlandeze nu au acordat, într-o primă fază, nici un fel de interes noului curent, fiind preocupate cu probleme mult mai grave decât a căuta senzaţionalul pe care suratele din insula mai mare îl exploatau zilnic pe seama mişcării punk. Dar sub impactul emisiunilor TV (Tops of the Pops, Old Grey Whistle Test), al presei muzicale (NME, Melody Maker, Sounds) care se distribuia în tot regatul şi mai ales al emisiunilor BBC realizate de iconicul John Peel, tineretul răsărit din clasa muncitoare nord-irlandeză a fost contaminat rapid de punk.
Ulterior, tinerii punkeri din zonă şi-au creat propriile fanzine care reprezentau principala sursă de informare asupra noutăţilor genului la nivel local şi global. Discurile punk se găseau cu greu în magazinele de specialitate, în tot Belfastul fiind doar două magazine care vindeau astfel de produse: Caroline Music şi Good Vibrations4, ultimul dintre ele deţinut de Terri Hooley, "naşul" punkului nord-irlandez, echivalentul local a ceea ce a reprezentat Hilli Kristal şi al său CBGB pentru punkul nordamerican.
Ulterior, Good Vibrations a devenit una dintre cele mai influente case de discuri, care a avut curajul şi viziunea să investească bani în primele single-uri ale nou-apărutelor trupe punk din Belfast (Undertones, Rudi & the Outcasts, Stiff Little Finger ş.a.).
În afara acestor două magazine mai erau câteva baruri care aveau curajul să organizeze concerte punk. The Pound, un bar soios, avea avantajul de a se număra printre puţinele spaţii aflate aproape în centrul Belfastului şi care rămâneau deschise toată noaptea.
La fel şi The Harp, la fel de jegos, având aceleaşi avantaje. Mai târziu au intrat în circuitul punk alte câteva baruri din Belfast, dar şi The Trident în Bangor sau Casbah şi Orchard Art Gallery în Derry. Aceste cluburi au devenit, rapid, spaţiile în care tinerii de ambe confesiuni se puteau întâlni şi socializa, fără să-şi facă griji în legătură cu apartenenţa religioasă, clasa socială, vârsta sau sexul. În astfel de locuri, pe care politica patronilor le transformase în teritorii neutre, tinerii punkeri erau încurajaţi să se aventureze în afara enclavelor în care trăiau în mod obişnuit, astfel că aceste baruri deveniseră spaţii în care se amestecau punkeri proveniţi din clasa muncitoare sau de mijloc, dar şi puşti bogaţi din Malone Road (zona „şic” a Belfastului), fără temeri şi inhibiţii.
Având în vedere contextul în care se petreceau asemenea lucruri, faptul nu este lipsit de importanţă, muzica punk fiind liantul care permitea participanţilor să împărtăşească o afiliere reciprocă pe fondul unor maxime incertitudini şi disoluţii sociale. Tinerii punkeri nord-irlandezi, prin pasiunea pentru noul curent sub-cultural, congregaseră într-o comunitate distinctă, constituind, într-un anume fel, o „cealaltă naţiune”. Chitarile electrice şi bas, tobele, înlocuiseră tobele Lambeg, bodhrán-urile şi cimpoaiele (simboluri muzicale naţionaliste, de ambele părţi), iar punkerii lăsaseră deoparte diferendele religioase şi se amestecau frăţeşte în pogo-uri nediscriminatorii.
Lucrul nu a scăpat neobservat de către comunitatea punk internaţională. Entuziasmul şi originalitatea scenei punk nord-irlandeze au făcut ca, într-un timp scurt, Belfastul să devină o adevărată Mecca pentru trupe punk din Regatul Unit sau de aiurea, dornice să-şi consolideze imaginea de „punkeri adevăraţi” (e drept, Sex Pistols n-au avut niciodată curajul să se aventureze şi să concerteze pe tărâmul Ulsterului).
Viaţa în comun nu se limita numai la concertele de noapte. În timpul zilei, pe lângă ritualicele vizite la magazinele (alea două, câte erau!) de discuri, punkerii se strângeau în spaţii neconvenţionale - ca să le numim aşa - precum tunelurile de metrou sau de canalizare, în vechi adăposturi antiaeriene, la Ballyholme, sau pe aleile mărginaşe şi sordide ale Corn Market din Belfast, spaţii pe care le „rechiziţionaseră”, transformându-le în utopice republici punk ce contestau toate tabuurile şi regulile sociale ale „celorlalţi”. Sfidând sectarismul feroce
şi letal, punkerii organizau petreceri clandestine în casele prietenilor care locuiau „în cealaltă tabără”, momente care prilejuiau beţii crunte şi prizări de aurolac la comun. Cu ocazia acestor petreceri erau puşi în faţa realităţii „duşmanului”, convingîndu-se că, nici unii, nici alţii nu aveau ochii lipiţi, nici ploşniţe în păr, aşa cum (pare aberant, dar acesta era modul în care erau crescuţi copiii din Irlanda de Nord în acea atroce perioadă) fuseseră educaţi în comunităţile lor.
Cu toate acestea, nu trebuie exagerat şi mitificat gradul de toleranţă al comunităţilor punk. Interlocutorii au mărturisit că nu toţi punkerii erau non-sectarişti, iar câteva incidente au relevat cât de fragilă era, totuşi, unitatea punk faţă de ura interconfesională. Atunci când Joe Strummer de la The Clash a apărut în public cu un tricou inscripţionat cu un slogan în favoarea greviştilor foamei naţionalişti încarceraţi la Maze, trupa a fost repudiată şi şi-a pierdut aproape în totalitate fanii protestanţi.
Oricum, până la începutul anilor '80, toleranţa şi lipsa de prejudecăţi în cadrul comunităţilor punk au constituit normele, şi nu excepţiile, în condiţiile în care interacţiunile amicale interconfesionale erau o raritate.
