Ștefan TIVODAR (Sunete)
Cuvintele potrivite spre a descrie conexiuni emo¬ționale apar îndeajuns de rar. Parcă și-atunci când știi că n-o puteai spune mai bine tot îți vine-n gând că mai bine n-ai fi spus nimic: istoria transmiterii emoției prin cuvânt e una îndeajuns de plină de eșecuri încât să nu-ți dorești să contribui și tu. Cam despre asta e vorba în povestea Fleetwood Mac pentru mine - muzicieni absolut geniali au pierdut șansa de a-și pune talentul la treabă așa cum se cuvine datorită unui eșec de comunicare.
Fără a fi vreodată un fan al formației, am simțit mereu un soi ciudat de conexiune cu munca lor din perioada ‚77-’82. „Rumours” e unul dintre cele mai importante albume pe care acea epocă le-a oferit ascultătorilor, dar follow up-ul „Tusk” mi se pare un album cel puțin la fel de bun, un disc uitat pe nedrept. Tocmai de aceea vom vorbi în cele ce urmează despre Fleetwood Mack nu din postura lor de soft-rock icons, ci din cea de promotori ai experimentelor muzicale în mainstream.
„Tusk” e primul disc a cărei producție a fost documentată ca depășind un milion de dolari. Ca să-nțelegem mai bine importanța lui „Tusk”, facem un salt înapoi în timp până la finalul anului 1974, când Mick Fleetwood face o vizită la Sound City Studios și-l aude pentru prima oară la lucru pe chitaristul Lindsey Buckingham. Propunerea de colaborare sosește aproape imediat iar Buckingham acceptă, cu condiția ca iubita lui din acea perioadă, Stevie Nicks, să fie și ea primită în trupa. Decizia lui Mick Fleetwood s-a dovedit capitală pentru viitorul trupei, întrucât succesul albumului ce a urmat - „Rumours” – se datorează aproape în exclusivitate aportului celor doi. Fără Buckingham și Nicks n-am fi avut parte de piese precum „Dreams” sau „Never going back again”. Fleetwood Mack au petrecut un deceniu lucrând la construirea unui sound propriu, dar acea calitate specială ce face muzica lor ușor de recunoscut și-a făcut prezența abia odată cu adăugarea în echipă a lui Buckingham și Nicks. E practic imposibil să nu fi ascultat în viață ta măcar o piesă de pe „Rumours” - albumul lansat în 1977 s-a vândut până acum în peste 40 de milioane de exemplare, oferind casei de discuri a trupei, Warner Brothers, un succes neașteptat și o nouă rețetă pentru profit. Turneul de promovare pentru „Rumours” s-a dovedit la rândul său neașteptat de profitabil, așa că discuțiile legate de producerea și lansarea unui nou material au fost demarate imediat. Ce-a urmat în discografia Fletwood Mac e, după părerea mea, unul dintre cele mai surprinzătoare albume ale anilor 70: „Tusk”.
„Tusk” e primul disc a cărei producție a fost documentată ca depășind un milion de dolari- vorbim despre o notă de plată destul de piperată, dar insistențele lui Lindsey Buckingham de a nu repeta rețeta albumului anterior au meritat din plin munca de-un an și mai bine. Rezultatul e un disc extrem de ciudat, de provocator și de viu, un album pe care vă recomand din toată inima să vă luați timp să-l ascultați pe-ndelete.
Am început povestea acestui material vorbindu-vă despre eșec în comunicare. Despre asta e vorba, în diverse forme, pe toată durata „Tusk” - discul mustește de regret, tensiune, speranță și revoltă în fața dizolvării treptate dar ireversibile a unor povești de dragoste și prietenie cum rar se-ntâlnesc.
Cu siguranță am câteva favorite de pe discul-mamut ce conține în total 20 de piese. „Over and over” deschide albumul într-o notă pozitivă, plantând sămânța încrederii într-o relație evident șubrezită de vremuri. „The Ledge” definește clar și concret prăpastia dintre parteneri: „You can love me baby but you can’t walk out”. „Tusk” e un imens vârtej de nesiguranță și frică la gândul că celălalt poate pleca, iar „Not that funny” vorbește deschis despre acel gen de relații toxice pe care le-accepți și le cauți, deși știi că-ți fac rău.
Dincolo de cele patru piese menționate, întreg discul e atent scris și departe de orice reproș din punct de vedere liric. Nici muzica nu-i mai prejos: puncte forte ale discului din punct de vedere subiectiv sunt pentru mine marching band-ul de pe piesa „Tusk”, track-ul absolut fantastic de tobă de pe „Walk a Thin Line” sau chitara de pe „Think About Me”.
Materialul a fost produs nebunește, dar nu neatent. V-aș spune mai multe despre muzica ce susține versurile dar cred că-i o idee mult mai bună să puneți de-o parte revista și să faceți o audiție în schimb. Da, știu că am mai spus asta. Mă repet și nu mi-e rușine: albumul Macacesta merită întreagă răbdare pe care-o aveți la dispoziție și-ar fi păcat să nu i-o oferiți.
Nu-i ușor să scrii pentru și despre tine după ce tocmai ai oferit publicului o capodoperă a deconectării de tine. „Rumours” e un disc ce vorbește despre multe subiecte serioase și profunde, dar totul e îmbrăcat atât de bine în hainele lucitoare ale pop-rock-ului de mijloc al anilor 70 încât (cel puțin pentru mine) producția depășește ca valoare mesajul discului. „Tusk” corectează asta, oferind un material intens și atât de diferit orchestral de „Rumours” încât n-ai cum să nu dai „ambalajul” muzical deoparte, în căutarea mesajului.
