Ștefan Tivodar (Sunete)
Janis Joplin face parte din categoria extrem de rar întâlnită în istoria muzicii a artiștilor cu care se cuvine să te-mprietenești cum se cuvine pe viu întâi și abia apoi să-i asculți înregistrările de studio. Live, Janis e ca un viscol de iarnă ori ca un val de furtună lovind furios vasul în care plutești. N-ai cum să te ascunzi și nici cum să refuzi măreția care ți se dezvăluie cu generozitate. Janis depășește orice granițe, chiar și pe cele dintre cele două lumi - cea a noastră și cea în care-a plecat pe 4 octombrie 1970. Unele voci sunt impresionante prin ambitus și tehnică. Janis are ambele calități, dar muzica ei nu mi-a rămas în inimă pentru asta.
Dimpotrivă, Janis e parte din muzica mea de zi cu zi pentru felul în care e gata absolut oricând să abandoneze tehnica, să-și forțeze vocea dincolo de limitele ei pentru a transmite ceva, pentru a spune o poveste. E mai ușor decât crezi să cânți tehnic bine, e mai dificil decât îți pot explica să cânți bine pentru că reușești să spui o poveste.
La Janis, fiecare notă e personală, o mărturisire și o secundă trăite real, până la capăt. Muzica ei nu va suna niciodată la fel de bine cântată de altcineva, e o continuă spovedanie, cel mai intens și complex autoportret pe care rock’n’roll-ul l-a născut vreodată. Am ascultat multe variante ale „Summertime”. Eva Cassidy aduce piesei o noblețe aparte, Mahalia Jackson și Nina Simone îi dăruiesc, fiecare, profunzime în felul lor. Să-mi fie cu iertare dar niciuna dintre variantele de mai sus nu-i la fel de bună ca originalul.
La fel simt și despre „Me and Bobby McGee”: Kenny Rogers, Johnny Cash, Joan Baez sau Pink fac față cu brio piesei scrise de Kris Kristofferson, dar atât. Unele cântece sunt mai bune decât altele, unele înregistrări oglindesc un vârf de formă vocală în vreme ce altele trădează urmele abuzului de alcool și heroină. Unele interviuri trebuiesc duse la capăt iar altele sunt ocazia ideală să respiri și să te deschizi cu adevărat. Janis n-a fost un artist perfect, cu o imagine clară asupra viitorului ei dar a trăit muzica în fiecare zi, în fiecare clipă, întocmai așa cum a simțit. Prin asta, Janis și-a câștigat pentru mine dreptul la oricâte greșeli, chiar și la cea care-a luat-o dintre noi acum aproape o jumătate de secol. Îi invidiez pe cei care au experimentat pe viu concertele ei, îi invidiez pe cei care au avut experiența de a asculta albumele ei chiar atunci, în săptămâna lansării. Curând se-mplinesc douăzeci de ani de când am început să o ascult și-n tot timpul acesta senzația pe care-am avut-o după prima ascultare a revenit de fiecare dată când vocea ei și-a găsit drum spre mine. Nimic nu s-a schimbat ori diluat în vreun fel: sunt la fel de uimit, la fel de vrăjit.
Ca și-n cazul lui Hendrix, plecat dintre noi la doar câteva zile înaintea ei, Janis a-ncercat, în puținul timp pe care l-a avut cu noi, să transmită un mesaj pe care cei mai mulți dintre contemporani nu l-au prins. Gândul la Marea Plecare e cumva parte din pulsul meu, deși nu-mi place să o recunosc prea des. În ultima vreme m-am lovit de gândul acesta mai des decât ar trebui. S-a întâmplat pentru alții: întâi Bowie, apoi Cohen, Prince, Chris Cornell... Dacă există un Rai, îmi place să cred că toată lumea, inclusiv Janis, Jimi sau Kurt, repetă de zor înaintea startului pentru Marele Concert. Când îmi va veni vremea, sper să prind un bilet în Golden Circle.
