Dragoş Carasevici (Sunete)
Îmi căzuse în mână, prin 1994, o casetă rusească intitulată Traveling Wilburys vol. 3 pe coperta căreia îi recunoşteam pe George Harrison şi pe Bob Dylan, însă habar n-aveam cine era bărbosul cârlionţat din plan apropiat şi nici blondul carismatic din plan secund, iar caseta cu pricina bineînţeles că nu conţinea alte informaţii decât lista pieselor, scrisă pe alocuri greşit. Cum în dreptul penultimului track apărea titlul You Take My Breath Away (corect ar fi fost You Took My Breath Away), am derulat din prima până la piesa cu pricina, cu sufletul plin de speranţă şi cu mintea plină de Queen, gândindu-mă că îl voi auzi pe George Harrison cântând compoziţia lui Freddie Mercury de pe A Day At The Races. Dezamăgire totală: piesa n-avea nimic de-a face cu Queen, iar vocea nu părea să fie a Beatle-ului meu preferat. Însă după prima strofă dezamăgirea s-a transformat în ciulire interesată a urechilor, iar după a doua strofă în delectare. Era prima mea „întâlnire“ cu Tom Petty.
Mai târziu, atunci când am reuşit să fac rost, după multe căutări, de primul album Traveling Wilburys (Traveling Wilburys vol. 1, 1988) l-am regăsit acolo pe Tom Petty, în special pe piesa Last Night, cântată în duet cu nimeni altul decât Roy Orbison. Ani de zile am crezut că mai există şi un Traveling Wilburys vol. 2, album pe care l-am căutat pe la toate tarabele, chioşcurile sau magazinele cu casete audio din Iaşi. Într-un târziu am aflat că volumul 2 n-a fost înregistrat niciodată şi că lipsa lui se datora unei poante marca Harrison: „Let’s confuse the buggers“ („USA Today“, iunie 2007).
În lipsa altor noi materiale cu Traveling Wilburys am început să caut albumele solo ale preferaţilor mei din trupă, care acum nu mai erau doar George Harrison şi Roy Orbison, ci şi Tom Petty (ceva mai târziu l-am descoperit şi pe Jeff Lynne). Aşa am dat peste excepţionalul Full Moon Fever (1989), primul disc solo al lui Petty, album pe care acesta colaborează de altfel cu trei dintre (pe atunci) noii săi colegi de trupă – Harrison, Orbison şi Lynne – dar şi cu vechiul său coleg Mike Campbell din The Heartbreakers. După frumoasa aventură de Wilbury (sub numele de Charlie T. Wilbury Jr., pe volumul 1, şi respectiv Muddy Wilbury, pe volumul 2) muzicianul american va reveni, cu mare succes, la formula Tom Petty and the Heartbreakers. E vorba de albumul Into The Great Wide Open (1991), produs, la fel ca Full Moon Fever, împreună cu Jeff Lynne.
După ce Tom Petty a pierdut legătura cu foştii săi colegi din Traveling Wilburys am pierdut şi eu legătura cu Tom Petty (în realitate prietenia sa cu ceilalţi membri, mai ales cu Harrison, a continuat, el jucând un rol important în spectacolul memorial Concert for George din 2002). Pentru mine numele lui a fost legat mereu de acea supertrupă care mă fascina ca adolescent, însă impresionanta sa carieră (cu şi fără The Heartbreakers) a făcut din perioada Wilburys, bineînţeles, doar un episod dintr-un traseu artistic extraordinar, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celorlalţi patru.
Nu cu foarte mult timp în urmă revista „Sunete“ publica o recenzie a albumului Hypnotic Eye semnat Tom Petty and the Heartbreakers, text pe care Ştefan Tivodar îl încheia cu întrebarea „Pe când un drum la Bucureşti?“ („Sunete“, primăvară 2016) Cine se gândea pe atunci că Hypnotic Eye avea să fie ultimul disc imprimat de Petty? Bucureştii n-au fost în drumul său, căci ultima sa călătorie i-a rezervat o cu totul altă altitudine: aceea la care doi dintre prietenii săi din Traveling Wilburys, Roy şi George, se află deja. Oricât de tristă a fost brusca despărţire de Tom Petty, nu pot să nu mă gândesc cu bucurie la jam-session-ul care se petrece acum în cer.
