de Ioan Big
Într-un moment sau altul pe parcursul vieții, fiecare dintre noi am ascultat piese compuse și făcute celebre de Freddie & Co, cel mai probabil la radio, pe disc sau într-un film, fiindcă este imposibil de crezut că ar putea exista cineva pe această planetă, cu un minim apetit pentru muzica pop(ulară), care să nu fi auzit (de) Queen, indiferent că a cântat entuziast alături de colegii de serviciu We Are The Champions la un eveniment corporate, că i-a rămas în minte muzica din Highlander în asociere cu spectaculoasele dueluri pentru nemurire, că a bătut din picior și din palme fără a fi rocker pe We Will Rock You împreună cu gașca de amici cheflii ori că a văzut Bohemian Rhapsody la cinema doar pentru că era în trend. Impactul multicultural al formației Queen asupra oamenilor a fost de necontestat, cu efecte ce reverberează extrem de puternic și acum, după jumătate de secol de când s-a insinuat în subconștientul colectiv, și nu doar în muzică. Datorită influenței sale perene ce continuă să se manifeste în întreg spectrul Pop culture, de la arte vizuale, gaming și fashion până la sport, TV și cinema, fandomul cross-generațional al acestei trupe iconice nu dă absolut deloc semne că ar fi în pericol de erodare.
Povestea Queen include nenumărate hituri, zeci de milioane de discuri vândute și memorabile turnee sold-out pe stadioane. Este povestea unui succes uriaș ce nu va mai putea fi vreodată replicat. A diseca disparat elementele care au generat influența trupei la nivel global înseamnă a despica firul în patru fără prea mare folos, pentru că absolut toate se regăsesc interconectate într-un puzzle siderant de bine închegat: distinctul și inimitabilul ID Queen, ce înglobează nediscriminatoriu identitatea artistică/creativă, actul performativ și imaginea publică/look-ul formației. Atractivitatea la scară de masă, plurigenerațională, a acestei identități de construct popcultural care transcende etichete și genuri - la propriu, din multiple perspective -, este dată de combinația între originalitatea compozițiilor, alimentată de apetitul pentru experiment și obstinația de a ignora imperial frontiere predefinite (care să le facă încadrabile ca operă, pop, rock sau jazz), și punerea în scenă, deopotrivă cea de concert și cea social-mondenă, întrucât receptarea publică s-a clădit nu doar pe particularitățile vocii lui Freddie sau pe virtuozitatea lui May ci și pe comportamentul lor ca deități ale cultului celebrității.
Din perspectivă “glamour”, publicul larg continuă să asculte Queen - creația muzicală este asimilată ca percepție uneia colective - dar îl aude și îl vede eminamente pe Freddie Mercury, susținut de Brian May. Queen este mai aproape, dacă ne raportăm la alte icon-uri ale scenei Pop-Rock, de modelul ‘Rolling Stones’ - cu flamboaiantul frontliner Mick Jagger permanent în centrul atenției, secondat doar din linia a doua de Keith Richards - decât de modelul ‘Beatles’, cu The Fab Four indisociabili în prim plan ca imagine cultivată public a brandului cultural. Practic, liantul muzicii Queen, de un eclectism stilistic siderant dacă alăturăm, să zicem, Radio Gaga lui Bohemian Rhapsody sau Living On My Own lui Another One Bites the Dust, îl reprezintă în mod evident vocea excepțională a lui Freddie, cu a sa amplitudine vocală între 92.2 Hz și 784 Hz, cea care asigură compozițiilor cvartetului unitatea în diversitate. Calitățile vocale ale charismaticului solist nu s-ar fi dovedit însă suficiente pentru accesul la stardom în lipsa forței date de omogenitatea creativă a grupului, fiindcă există suficienți vocaliști mai bine dotați natural - Axl Rose sau Thom Yorke, de exemplu – ce nu pot aspira la anvergura influenței dobândite de Mercury prin Queen datorită limitelor arătate, pe parcursul timpului, de proiectele colective în cadrul cărora și-au câștigat notorietatea.
Valoarea artistică inestimabilă a moștenirii lăsate de Queen în era ‘Freddie Mercury’ este certificată de impactul pe care l-a avut și continuă să îl aibă asupra unei întregi pleiade de muzicieni adulați în secolul XXI de milioane de fani, de la A la Z, de la Adele la Rob Zombie. Fie aceștia veterani alive’n’kicking precum Iron Maiden, Trent Reznor, Dream Theater, Lynyrd Skynyrd sau Red Hot Chili Peppers, fie staruri produse de Pop culture mai recent, în anii de după dispariția lui Freddie, ca Robbie Williams, Faith Hill, Shawn Mendes, Foo Fighters sau Lady Gaga, cu toții și-au asumat public influența Queen ori și-au exprimat admirația față de muzica legendarei trupe, iar ei reprezintă tot atâtea probe că dorința manifestă The Show Must Go On de pe testamentul Queen de acum 30 de ani, Innuendo, s-a materializat într-o varietate caleidoscopică de “reîncarnări” muzicale ale spiritului trupei și că, în mod cert... The Show Will Go On!
