În această explorare a mea, constantă, obositoare pe alocuri, dar incredibil de interesantă și revigorantă, a underground-ului, am realizat că, pentru a avea o perspectivă mai clară, trebuie să mă întorc în timp, la niște vremuri la care nu am fost martor. Însă, problema cea mare și evidentă a fost lipsa de materiale care să ateste sau să documenteze evenimentele underground ante-decembrie 1989. Până acum, am mai auzit povești, ba de la unul, ba de la altul, despre cum lumea copia casete la combină, despre concertul lui Bob Geldof de prin anii ’80 sau despre cum trupele își improvizau echipamentul. Doar că nu am stat vreodată să vorbesc concret despre asta, o bucată de istorie esențială pentru înțelegerea acestui curent, care suflă din ce în ce mai puternic în zilele noastre. Așa că, m-am hotărât să vorbesc cu cei activi încă de pe atunci, doi dintre membrii Partizan, și să descopăr cum era să fii rocker pe atunci.
Îmi aduc aminte cum puneau ai mei Timpuri Noi și Partizan. Sunt fan de mică. Țin minte foarte clar cum mă jucau în brațe și îmi cântau „Am cu ce mă lăuda, să știe toată lumea” sau cum îmi explicau, zâmbind călduros, ce sunt alea „oi placide” și de ce se „aștern la iernat”. Continui să port în suflet fiecare notă.
Partizan, o formație cu o istorie lungă și cu fani de toate vârstele, încă oferă momente de respiro la concerte, în care să te distrezi, să uiți de probleme și să râzi alături de ei. Așa a fost și seara de miercuri, 1 martie, la J’ai Bistrot. Concertul a fost acustic, iar pe scenă au intrat doar chitaristul Răzvan Moldovan „Suedezu’” și solistul Adrian Pleșca „Artan”. Cântarea a fost pe cât se poate de umană și călduroasă, cu câte un „Stai, că aici intram eu!” sau „Am uitat ceva din piesă? Parcă aici era partea aia cu Leontin...”, desigur acompaniate de surâsul tuturor. Unul dintre momentele strălucite ale serii a fost când Artan a chemat pe scenă un băiețel, pe micul Albert, care știa toate versurile pe de rost, ne-a cam făcut de râs pe cei din generațiile anterioare lui. Ținut de mână de solist și încurajat de toți privitorii, Albert a dus la capăt piesa „Șah”, printre altele. Nici artiștilor nu le venea ușor să creadă că muzica lor încă sparge barierele generațiilor, după atâția ani de activitate.
Prima dată am vorbit cu Răzvan despre underground-ul de pe atunci, cântat cu ceva etaje mai jos, dar cu aceeași nebunie.
Cum arăta scena de rock underground din România, pe vremea când ai început să cânți?
Suedezu’: E mult spus underground pentru că, pe vremea când am început noi, rockul era interzis. Deci totul era underground. Să îmi amintesc... Primul loc de care ne-am îndrăgostit a fost Casa de Cultură Petofi Șandor, de lângă Cișmigiu. Acolo am văzut pentru prima dată trupa Iris, care nu seamănă deloc cu Iris de azi. Era o trupă mai spre punk. Acolo veneau toți cei care arătau ca noi, se îmbrăcau în salopete colorate, decorate cu ace de siguranță. Era un loc de rebeliune.
Și nu vă era frică să ieșiți așa pe stradă, în perioada aia?
Știi și tu că, la vârsta aia, ești și puțin aventurier, și puțin inconștient. (Râzând) Cam ăștia eram. Dar era un spațiu foarte plăcut, unde se adunau oameni asemănători, care aveau același grad de nebunie. Pe scenă se întâmplau lucruri pe care nu le vedeai nicăieri în România. Se vorbea urât, se aruncau ăia de pe scenă în continuu. Era un loc foarte atipic pentru vremurile alea, asta se întâmpla pe la sfârșitul anilor ’70, așa.
Și care erau cele mai mari provocări pentru muzica rock, pe atunci, având în vedere contextul istoric?
Ăsta e un subiect foarte mare, e prea mare ca să mă refer la toată muzica rock, dar noi avem mari probleme cu textele. Pe vremea aia, trebuia să vii cu textele la aprobat. Venea cineva de la Cultură ca să aprobe textele, omul ăsta fiind un activist de partid, nu avea de fapt nicio legătură cu cultura. Și atunci trebuia să schimbăm textele, ca să nu le arătăm pe cele originale. De exemplu, la „Perfect”, nu ziceam „grâul de toamnă”, spuneam „râul de toamnă”, dar de cântat, cântam cu „grâul” pe scenă. Totuși, provocarea cea mai mare a fost când ne-au interzis, prin ’87. Am fost la un concert, la Grădina de Vară 23 August, în parcul Stadionului Național. Și acolo ne-am nimerit la o cântare unde a venit și Adrian Păunescu, care deja era pus pe picior strâmb cu familia Ceaușescu. Din cauza asta, a venit foarte multă Securitate acolo. Și am apărut noi, îmbrăcați în negru, cu ghinturi, cu bocanci, și am cântat „Drumul spre lumină trece prin uzină”. Atunci ne-au oprit mixerul, ne-au luat și atestatele și ne-au zis „Gata, s-a terminat, ăsta a fost ultima voastră cântare!” .
Cum ți-ai găsit inspirația? Muzica occidentală ajungea greu în România ante-decembrie 1989.
Să îți zic cum mergea la noi, în cartier. Îmi aduc aminte de un film „Fahrenheit 451”, în care erau interzise cărțile. Și cine era prins cu cărți, i se luau și li se ardeau. Și atunci, pentru a suplini lipsa cărților, fiecare om, care citise vreo carte, o învăța pe dinafară. Și stăteau în pădure, fiecare la câte un copac, iar cei ce voiau să audă povestea, se duceau să stea la copacul dedicat. Era ca o bibliotecă umană. Iar legătura acestui roman cu povestea noastră e că la noi, în cartier, erau câțiva părinți care mergeau prin străinătate, or piloți, ori... mă rog, nici nu mai contează. Eh, și veneau cu vinilurile pe care le „comandam” noi. Discurile astea făceau turul cartierului. Până ajungea la mine, un album făcea un turneu de 100 de case. Mergea înapoi zgâriat, dar își făcuse treaba. Așa aveam acces la muzică. Și ne-au influențat materialele astea: Flock Of Seagulls, Simple Minds, U2, din vremea în care au scos primele două albume „War” și „Boy”, care nu au nicio legătură cu ce avea să urmeze. Erau foarte rebele, revoluționare chiar. Un sunet foarte dur.
Care a fost cel mai nebun concert de al vostru din perioada aia?
Toate aveau farmecul lor. Nu erau instrumente. Am cântat la Timișoara și aveam o orgă Vermona, care nu era a noastră, ci a Casei de Cultură, cu două registre și o chestie mare de tot pe care o căram cu trenul. Deci, îți dai seama... Munca era multă și inutilă. Dar să revin la concert. Cântările aveau grade de haioșenie. (Strânge din ochi) Țin minte că am cântat o dată în Club A și Marian Ionescu tot greșea notele. Cânta la bas, pe vremea aia. Când greșea acordurile, (zâmbind) se arunca prin spate pe scenă, se prefăcea ca la fotbal, la fault. Îl vedeam mereu tăvălit pe acolo și ziceam (râzând) „Ce-ai mă?”. Cică „Aoleu, m-am lovit!”. Dar, de fapt, uitase notele.
Totul arăta foarte ciudat. Noi cântam o muzică foarte diferită față de ce se cânta atunci. Mergeam prin țară și totul era diferit. Am ajuns pe Valea Jiului, unde sunt toate minele, și am cântat în orașe dintre astea Petrila... Pașcani... Îmi amintesc când intram pe scenă și erau toți minerii care trebuiau să intre în șutul de noapte, iar înainte se opreau la concert la Timpuri Noi. Aveau toți căciuli înalte, ca niște conuri... Erau lipsiți de orice expresie pe fețe. Era foarte ciudat pentru că nu aveau niciun fel de reacție, era o altă lume, pur și simplu. Nu mai ține de nebunia concertului. Era atât de frig! Pe vremea aia nu era căldură. Deci ne mutam degetele cu mâna cealaltă pe gâtul chitarei. Înghețam. Am cântat o dată la Hărman. Un sătuleț pe lângă Brașov. În spatele meu era o sobă cu multe lemne înăuntru. Deveneam din ce în ce mai neliniștit și nu înțelegeam de ce. Pe urmă mi-am dat seama că mă arde. Și m-am oprit, (chicotind) nu mai puteam să cânt.
Ce sfat ai avea pentru muzicienii din underground care se apucă acum de cântat?
Să pună pasiune în ce fac, în detrimentul banului.
Ce recomandări de trupe underground ai avea pentru cei care încearcă să descopere?
Asta e o chestie foarte subiectivă, e ceva de plăcere. La mine mereu se schimbă. Sunt perioade când ascult ceva, alte perioade când ascult cu totul altceva. Acum, spre exemplu, îmi plac mult Death Grips, e o chestie foarte agresivă, un trio, tobe cu electronice și cu un fel de rapper. Dar e foarte greu. GPM, tot așa pe rap, dar e mai mult decât atât. E foarte intens. Sunt foarte mulți. The Fall, ăștia sunt niște clasici. Uite, ăsta e un exemplu de urmat pentru cei care se apucă. Asta pentru că Mark E. Smith, vocalist la The Fall, a cântat până a paralizat. A cântat și paralizat, în scaun cu rotile. Deci asta e o atitudine adevărată. A cântat până a murit. Chiar, la ultimul concert, a vrut să cânte și i i-au zis colegii că le pare rău, dar nu mai poate urca pe scenă. Ăla a fost ultimul. Ăsta e un model de urmat, ca devotament și dăruire.
Când te uiți în trecutul tău muzical, la concerte, turnee, compoziții, ești fericit?
Oh, da! Sunt fericit! Pentru mine, e un privilegiu că mi-am păstrat flacăra vie. De când m-am apucat, până în ziua de azi, încă am o pasiune puternică pentru ce fac. Dăruirea e acolo, pasiunea e acolo... Tot ce se întâmplă pe lângă e un bonus. Dar viața asta mi-a dat foarte multe, se reflectă în felul în care sunt. Deci, da, sunt fericit.
Mai apoi, am schimbat câteva vorbe și cu Artan, pentru a înțelege ce l-a motivat să se întoarcă de atâtea ori la muzică și care e cea mai importantă lecție învățată din anii de activitate.
Ce te-a determinat să te reîntorci la muzică, după Politehnică, după atâtea pauze? Care e motorul tău?
Artan: Întrebarea e foarte bine pusă, însă, voi răspunde, din păcate, invers. Ce m-a făcut, totuși, ca o facultate de cinci ani, să o săvârșesc în opt? Singurul răspuns aici a fost muzica, Timpuri Noi. Nu îmi plăcea să fac decât muzică la formație și nu mă puteam concentra la studiu. Nu știu cât m-a încurcat facultatea, când eu nici nu mă interesam de facultate. Și am trăit tot timpul într-o euforie de formație, de creație. Răzvan e foarte creativ. Să spun cinstit, dacă nu aș fi avut pe ce lucra, nu mai era la fel. El m-a intuit foarte bine și vocal. Știe ce fel de emfază sau dramatism am, ce fel de obiceiuri de emisii am. A căutat tot timpul să mi se potrivească foarte bine. Alt „părinte” al meu, așa cum e și Răzvan, deși e cu un an mai mic decât mine, dar strict din punct de vedere muzical, e Dan Iliescu, care continuă ideea de Timpuri Noi. Mă refer la Timpuri noi, începând din ’90. Am avut foarte multe satisfacții cu Dan și mi-a fost foarte greu să aleg între el și Răzvan. Până la urmă, și-a dat seama și Dan că nu trebuie să fie supărat pe mine, pentru că nu am nebunia lui Dan, ci a lui Răzvan. Totuși, nu e ușor nici așa, (râzând) suntem amândoi berbeci, născuți pe 31 martie. (Râzând) Tot timpul l-am invidiat.
Care e cea mai importantă lecție deprinsă din toți acești ani de activitate?
Că oamenii care m-au dus în cârcă, oblojind cu multă râvnă, voluntar sau involuntar, beteșugurile mele sunt importanți. Pentru că am destule defecte, nu mă pot concentra, nu pot fi lider în a avea o gândire sincretică și dirijorală. Acum 30 de ani încă mai puteam să anticipez tot ce urmează și să improvizez. Persoanele care m-au dus în brațe, și astfel, am devenit eu, ceea ce sunt acum, au fost cele care trebuiau să iasă în față... Nu știu dacă sunt orgolios, dar sunt foarte gelos. Am fost tot timpul o fire primară, cum vedeam un plus la cel care era mai bun, ca pe un ring de luptă, adică scena, voiam să-i luxez. Și aici mă refer la Răzvan și Dan. Cum e posibil să se vadă ei mai bine, iar eu să fiu astupat? Am făcut asta tot timpul și mi-am dat seama. E prea târziu, nu mai pot repara nimic. Și totuși oamenii mă înțeleg. Sunt foarte scormonit pe dinăuntru și nu am o logică în a fi gelos. Eu cred că de la primul acord începe întrecerea. Care e mai frumos, care e mai deștept la acest matineu. Încerc, prin (pe un ton profund ironic) a mă îmbrăca foarte fancy, foarte elegant, prin a apărea cu o siluetă desăvârșită... (Râzând) Eram ca un fel de starletă geloasă.
Fotografii: Arhivă personală
