Amprenta lăsată de Deep Purple în istoria rockului e inconfundabilă. De la nașterea trupei au trecut 55 de ani și 11 de la moartea legendarului muzician Jon Lord. Mi-e greu să mă gândesc cum altfel ar putea fi celebrată existența, munca și mai cu seama muzica acestui deschizător de drumuri în fuziunea dintre rock, muzica clasică și elementele de baroc decât printr-un concert care să aducă toate aceste elemente împreună. Conceptul prezentat de Bruce Dickinson include integral „Concerto For Group and Orchestra”, o partitură de 45 de minute compusă de Jon Lord pentru Deep Purple, piese din discografia Deep Purple, cât și piese lansate de solistul Maiden în cariera sa solo. Trei show-uri împărțite în două părți ale unei seri memorabile. 
Dickinson a plecat în turneu cu „Concerto For Group and Orchestra” prin Europa și Brazilia.Fanii din România au avut norocul ca turneul să înceapă cu Bucureștiul. Solistul Iron Maiden a mai cântat în trecut acest concert în Ungaria, în 2021 și la aniversarea de 50 de ani a compoziției lui Jon Lord. Proiectul era intenționat să aniverseze jumătate de secol de la compoziția lui Lord, însă a fost întârziat de perioada pandemiei. Dar știți cum see spune,mai bine mai târziu decât niciodată.
Dacă show-ul are trei direcții distincte, tot trei sunt și „personajele” care-l susțin. Așadar, pe scena Sălii Palatului din București au urcat, seara trecută, Bruce Dickinson (solistul Iron Maiden), Bucharest Film Orchestra (dirijată de Paul Mann) și un band rock format dintr-o selecție impresionantă de invitați speciali - Tanya O'Callaghan la chitară bas, John O'Hara (Jethro Tull) la clape, Kaitner Z Doka la chitară și Bernhard Welz la tobe.
Cu puțin timp înainte de a porni către Sala Palatului. îmi aduceam aminte de amplitudinea serii în care orchestra simfonică Scala din Milano a concertat la Festivalul George Enescu, în 2022, în aceeași sală. Rar frumusețea, sensibilitatea și amploarea unui concert sună în așa fel încât să te facă chiar să lăcrimezi. Felul în care Bucharest Film Orchestra a sunat seara trecută e ceva ce nu am mai experimentat de la la orchestra simfonică Scala din Milano.
E greu să aduci 80 de muzicieni dintr-o orchestră simfonică, un band rock și un solist heavy metal de anvergura lui Dickinson și să-i faci pe toți să sune perfect împreună, într-o sală care nu a fost în veci concepută pentru așa ceva. În plus, modul de execuție în care cei aproape o sută de muzicieni au „driblat”, de la secvențe de muzică clasică, la cea electrică - rock, apoi în momentele de sincron dintre cele două, a fost pur și simplu la superlativ. Pentru sunetul și execuția concertului de aseară, chapeau celor aproape o sută de muzicieni!
Prima parte a serii a inclus compoziția integrală semnată de muzicianul Jon Lord, partitură care prevede puțin, spre deloc, vocea umană. Așa că Dickinson a avut timp să stea pe margine și să se bucure ca spectator din cel mai avantajos loc din sală. Compoziția e, în schimb, o capodoperă instrumentală, care alternează o multitudine de instrumente, stări și estetici muzicale.
Cu ocazia asta, am reușit să observ repectul pe care legenda heavy metalului o are față de colegii săi. În timpul partiturii pentru orchestră, 
Dickinson le-a făcut semn insistent spectatorilor să nu-l aplaude și să facă liniște atunci când a intrat pe scenă, pentru a nu tulbura orchestra care cânta în acel timp. De asemenea, el a preferat mai degrabă să părăsească scena într-o bună bucată din acel timp, pentru a nu acapara din atenția pe care o meritau ceilalți muzicieni.
Atât el, cât și publicul venit pentru a-l vedea și-au luat revanșa în partea a doua a spectacolului. În a doua jumătate, solistul a făcut un show incendiar cu atitudinea lui jovială, așa cum și-a obișnuit deja fanii.
Setlistul a inclus hituri ca „Perfect Strangers”, „When A Blind Man Cries”, „Hush”, „Picture Of Home” sau „Smoke On The Water”. Special, Dickinson a inclus și reorchestrări simfonice ale pieselor „Jerusalem”, de pe album său solo „The Chemical Wedding”, din 1998 și „Tears Of The Dragon”, de pe „Balls to Picasso”, din 1994.
După cum am zis și atunci când l-am văzut prima oară live, alături de Iron Maiden: nu ai cum să nu devii fan după ce-l auzi live pe Bruce Dickinson la un concert. Amploarea vocii pe care o poartă omul ăsta e greu de evaluat și exprimat în cuvinte. După seara trecută, una cu toate ingredientele pentru a fi una de neuitat, rămân la aceeași părere. Rockul, în orice formă a lui, e molipsitor când ai în față legendel ale muzicii precum Bruce Dickinson!
