Celebra soprană Montserrat Caballé se referă, desigur, la Barcelona, albumul înregistrat împreună cu Freddie Mercury şi lansat în octombrie 1988. Ea continuă, zâmbind nostalgic: „It was like a window opened to the world“. Diva are dreptate, fără îndoială, şi în această privinţă, căci discul a fost într-adevăr, la acea vreme, ca o fereastră deschisă către lume: către lumea rock-ului din perspectiva iubitorilor de operă şi, invers, către lumea operei din perspectiva celor ancoraţi în pop-rock. Şi asta cu mult înaintea proiectelor muzicale de tipul „Pavarotti & Friends“.
Poate că această colaborare incredibilă nu s-ar fi materializat dacă Freddie Mercury n-ar fi amintit numele sopranei într-un interviu pentru Spanish Arts TV în vara anului 1986, când cei de la Queen se aflau în Spania în cadrul Magic Tour, care avea să fie ultimul turneu al trupei în formula clasică Taylor, May, Mercury, Deacon. Excentricul vocalist nu numai că afirmă că e îndrăgostit de vocea celebrei cântăreţe de operă, ci adaugă că principalul motiv pentru care se află în Barcelona este speranţa că ar putea s-o întâlnească pe Montserrat Caballé. Nimeni, nici măcar Freddie, nu lua în acel moment în serios posibilitatea unei întâlniri, cu atât mai mult a unei colaborări – cei doi artişti veneau din lumi atât de diferite, încât, cel puţin pentru anii ‘80, o astfel de idee părea a fi mai mult decât bizară. De aici şi surprinderea lui Mercury atunci când, în primăvara lui 1987, Caballé îi transmite că îl aşteaptă pe 24 martie la hotelul Ritz, în Barcelona.
Freddie începuse deja să lucreze la al doilea său material solo împreună cu pianistul, producătorul şi compozitorul Mike Moran, iar vestea pică exact în mijlocul înregistrărilor, mai exact imediat după lansarea single-ului The Great Pretender (să fi fost vorba despre un album de cover-uri?), aşa că Freddie zboară în Spania împreună cu Mike. Mai mult decât atât, cei doi iau cu ei ultima lor imprimare, Exercises in Free Love, concepută ca B-side pentru The Great Pretender şi ca alunecare îndrăzneaţă spre lumea operei – binecunoscutul falsetto al muzicianului britanic te duce cu gândul la o soprană interpretând o reverie cu ecouri pucciniene (şi o face atât de bine, încât atunci când am ascultat prima dată înregistrarea, în 1992, nu înţelegeam de ce pe o casetă cu titlul The Freddie Mercury Album există o piesă cântată doar de Montserrat).
Peter Freestone, asistentul personal al lui Mercury, povesteşte despre întâlnirea de la hotelul Ritz: „They sat down. Freddie and Montserrat were sitting together and the rest of us stood around, and for about two or three minutes there was a silence. And then Freddie turned to Montserrat and said, ‘Well, I’ve got a song for you. Shall I play it?’ And that was it, that broke the ice“ (freddiemercury.com). Cântecul cu pricina era, desigur, Exercises in Free Love. Caballé va fi atât de încântată încât îl va interpreta câteva zile mai târziu la Londra, la Covent Garden. Era convinsă că piesa fusese scrisă pentru ea (şi poate chiar aşa era), iar acum voia mai mult, fapt pentru care, în timpul cinei de după spectacol, acasă la Freddie, îl întreabă pe acesta dacă nu vrea să scrie o piesă despre oraşul ei natal, Barcelona. Atât i-a trebuit ingeniosului Mercury: seara s-a transformat într-un jam-session care a durat toată noaptea şi care a dăruit lumii duetul Barcelona, partitură ce avea să devină imn al Jocurilor Olimpice din 1992. Single-ul va fi lansat pe 26 octombrie 1987 şi va ajunge pe locul 8 în Marea Britanie.
De aici şi până la înregistrarea unui întreg album nu mai era decât un pas. În ultimul său interviu filmat, Freddie Mercury povesteşte cum, după imprimarea single-ului de mai sus, Caballé l-a întrebat câte piese are în mod normal un album pop-rock – „Ten songs“, a răspuns el, iar diva a replicat: „OK, we’ll do ten songs“, ca şi cum piesele s-ar fi scris singure. N-au fost până la urmă zece cântece, ci şapte, plus un colaj din acestea intitulat Overture Piccante; destul material pentru un disc. Şi ce disc!
Pe lângă ingeniozitatea compoziţiilor şi a aranjamentelor (care, e drept, nu apelează la o orchestră adevărată, însă acest lucru va fi „reparat“ pe Barcelona - Special Edition din 2012), toate piesele sunt dominate de o sinceritate debordantă a expresiei muzicale, care nu mai ţine cont nici de rigori stilistice şi nici de barierele dintre cele două lumi atât de diferite. O singură regulă pare a nu fi încălcată niciodată pe album: niciunul dintre cei doi protagonişti nu-şi va trăda stilul vocal. Cu o singură excepţie: Freddie va renunţa aproape de tot la celebru-i falsetto pentru a o lăsa pe Montserrat să se desfăşoare în voie pe notele înalte... iar desfăşurarea va fi ameţitoare, la fel ca profunzimea pe care o va atinge vocea solistului de la Queen. Dacă vreţi să-i demonstraţi cuiva calităţile de vocalist, compozitor şi deopotrivă textier ale lui Freddie Mercury, daţi-i discul Barcelona. E drept, în materie de versuri o contribuţie importantă vine şi din partea cunoscutului textier Tim Rice (piesele The Fallen Priest şi The Golden Boy) şi chiar din partea lui Montserrat Caballé (Ensueño, adică Exercises in Free Love cu versuri în spaniolă), însă celelalte texte îi aparţin lui Mercury şi spun multe despre complexitatea forţei creatoare a unui om pe care cei mai mulţi îl asociază doar cu inconfundabila-i prestaţie scenică.
Forţă, pasiune, sensibilitate, vulnerabilitate, regret, nostalgie, melancolie, toate aceste trăiri profund umane se regăsesc pe albumul Barcelona. Mi-e greu să disec fiecare piesă în parte şi să spun prin ce se remarcă. Poate pentru că tocmai am pus CD-ul, iar muzica ce răzbate prin boxe invită mai puţin la o analiză obiectivă şi mai mult la introspecţie şi visare. E genul de produs muzical care opreşte orice conversaţie, dacă e cumva una în curs atunci când discul intră în player, chiar şi conversaţia cu dumneavoastră. De aceea mult mai indicat ar fi să vă invit să (re)ascultaţi pur şi simplu acest album excepţional, care, după 35 de ani, încă nu poate fi etichetat în niciun fel.
Recent, după dispariţia Arethei Franklin (o altă voce de care Freddie Mercury a fost fermecat), Elton John a postat un mesaj plin de reverenţă, care începe aşa: „The loss of Aretha Franklin is a blow for everybody who loves real music [...]“. Pe sintagma „real music“ aş vrea să insist, căci, indiferent de gusturile fiecăruia, există undeva în ordinea firească a lucrurilor, pentru urechile educate, dar şi pentru cele mai puţin educate, o idee despre ce înseamnă muzica adevărată: e vorba de acea „music from the heart“, cum spune în continuare Elton John, muzica ce are puterea de a sensibiliza până la lacrimi sau de a tămădui până la zâmbet... sau tot până la lacrimi. Aici, în „real music“, se încadrează şi albumul Barcelona. E singura etichetă care i se potriveşte cu adevărat.
