de Dragoş Carasevici
În critica muzicală există o practică, din păcate destul de des întâlnită, şi anume aceea de a-i da în cap unui nume mare atunci când scoate un nou album. Fie jurnaliştii cu pricina vor să se remarce profitând de rezonanţa numelui în cauză („Uite-l pe ăla care l-a trântit pe Bowie“, se auzea probabil prin 1984 în redacţiile anumitor reviste, făcându-se referire la albumul Tonight, care, în ciuda colaborării cu Iggy Pop şi Tina Turner, nu e pe cât de bun ar fi putut fi, dar nici pe cât de prost au scris criticii că ar fi), fie numele mare chiar dezamăgeşte teribil cu discul în discuţie (The Cosmos Rocks, semnat Queen + Paul Rodgers, e un album atât de bun, încât atât fanii Queen cât şi cei Paul Rodgers/Free se prefac că nu există), fie aşteptările sunt pe măsura numelui, adică foarte mari, iar atunci când muzicienii în cauză nu se ridică la nivelul lor, sunt puşi la zid, chiar dacă, în realitate, sunt doar cu un centimetru sub linie – aşa cum e cazul albumului Off the Ground al lui Paul McCartney.
Off the Ground, lansat pe 2 februarie 1993, vine după discul Flowers in the Dirt (1989), care fusese foarte bine primit de către critici, de aici şi ştacheta destul de ridicată pentru follow-up. Succesul albumului din 1989 fusese pus în mare măsură pe seama colaborării dintre McCartney şi MacManus (adică Elvis Costello), iar materialului din 1993 i s-a reproşat că e compus din resturi rămase în urma jam-session-urilor celor doi, fapt doar parţial adevărat: numai două piese de pe Off the Ground provin din perioada respectivă, fiind semnate, într-adevăr, McCartney/MacManus – e vorba de The Lovers That Never Were şi Mistress and Maid, compoziţii mult mai bune (mai ales prima) decât cele patru colaborări cu Costello de pe Flowers in the Dirt. De ce au fost lăsate deoparte cele două în 1989 rămâne un mister – în orice caz nu pentru că ar fi fost rebuturi.
Ideea din spatele albumului Off the Ground a fost aceea de a-l înregistra „live in the studio“, adică fiecare piesă „in one take“, cu toate cărţile pe masă: o manieră cât se poate de onestă (şi mai ales curajoasă) de a trage un disc. Rezultatul nu numai că sună foarte bine, ci redefineşte sound-ul Paul McCartney, care în anii ‘80 căzuse pradă excesului de sintetizatoare, ca atâtea alte sound-uri care au fost supuse acestui chinuitor update. Off the Ground vine cu instrumente reale (în cea mai mare parte), înregistrate live, deci ce poate fi mai fain?
Sigur că albumul are şi părţile lui slabe, nu chiar toate criticile au fost gratuite. Cei care au afirmat că albumul nu excelează la nivelul versurilor, au cam avut, parţial, dreptate: de exemplu, Biker Like an Icon nu e un cântec cu al cărui text să te mândreşti („There was a girl who loved a biker/ She used to follow him across America/ But the biker didn’t like her“), însă, muzical vorbind, piesa nu stă deloc rău. Ba chiar aş spune că are una din cele mai de impact introduceri pe care le-am auzit: o chitară timidă încearcă, undeva pe fundal, să creioneze un ritm, până când un grand piano se năpusteşte asupra ei ca un animal de pradă, dând startul tuturor instrumentelor. În adolescenţă eram înnebunit după începutul ăsta. Încă sunt.
Ce încerc să spun e că, cel puţin la nivelul compoziţiilor şi al orchestraţiilor, Off the Ground nu e numai despre Hope of Deliverance, marele (şi singurul) hit al albumului, care în fond e, cum obişnuieşte să spună cineva, „doar un cântecel“ (însă unul foarte bine făcut). Piese ca I Owe It All to You, Golden Earth Girl, Winedark Open Sea, dinamica Get Out of My Way sau chiar piesa care dă titlul discului, plus cele amintite mai sus, demonstrează că Off the Ground e un material discografic care stă foarte bine în picioare, poate chiar mai bine decât mult lăudatul Flowers in the Dirt.
Să nu uităm de C’Mon People, piesa care încheie albumul şi care a produs iarăşi un întreg val de critici, cele mai multe axându-se pe faptul că Paul McCartney ar fi vrut să speculeze sound-ul The Beatles şi să creeze încă o Hey Jude. Părerea mea e că McCartney poate crea câte Hey Jude are chef. C’Mon People aduce într-adevăr aminte de legendarul hit, însă asta nu-i ştirbeşte cu nimic calitatea, atracţia principală în privinţa acestui ultim track fiind aranjamentul orchestral gândit şi pus în scenă, bineînţeles, de Sir George Martin. Un final excelent pentru un album pe măsură.
Sigur că sunt foarte subiectiv, mai ales că materialul în discuţie a fost iarăşi unul din acele discuri pe care le-am descoperit în adolescenţă şi pe care le-am ascultat la căşti, pe întuneric, ore în şir. Cred însă cu tărie că Off the Ground e mai bun decât multe din albumele solo ale lui Paul McCartney şi n-am înţeles niciodată de ce e atât de subapreciat. Mă tem că însuşi autorul său îl subapreciază, căci iată, i-a venit rândul să fie remasterizat şi reeditat ca parte a seriei Paul McCartney Archive Collection (Flowers in the Dirt a primit acest tratament anul trecut) şi nu se aude nimic de el. Probabil că nici nu se va auzi. Măcar prin asta să iasă în evidenţă: să fie singurul album neinclus în Paul McCartney Archive Collection. Abia atunci probabil că va fi ascultat cum trebuie.
