Am avut plăcerea de a bea cafeaua de dimineață cu Doru Pușcașu de la om la lună. L-am provocat să jucăm #PieseleVieții și să povestim despre ce îl definește muzical, despre amintirile sale din copilărie și adolescență, valorile sale morale și umane, ce îi displace în plan muzical și modul în care se ghidează el în viață.
Printre altele, îi povesteam lui Doru în întâlnirea noastră că am grijă, la concertul cu care îmi încep anul, iar în 2023 am ales să încep chiar cu om la lună, în ianuarie, la Expirat. N-am mințit când i-am mărturisit că n-am regretat alegerea. Mai mult, am constatat cu bucurie să văd cu trupa prinde foarte bine la public. Nu demult am făcut o plimbare la deschiderea #Timișoara2023, prilej cu care am fost invitat să susțin un masterclass cu elevii liceului de arte de acolo. Cu puțin înainte să pornim, i-am auzit vorbind între ei despre muzica pe care o ascultă și am remarcat că om la lună era un highlight în topul preferințelor. Ba mai mult, unii chiar se mândreau că au acasă box set-ul de viniluri scos de trupă nu cu mult timp în urmă. Lucru care pe de-o parte m-a bucurat pentru băieți; pe de altă parte, mi-a uns inima de colecționar de viniluri, bucuros să constat că realmente această pasiune merge mai departe. La generațiile foarte tinere.
Inclusiv despre subiectul vinilurilor am discutat cu Doru, căruia îi spuneam că mă bucură că o trupă precum Metallica are atât de mare cerere
pe piața amatorilor de discuri încât s-au văzut nevoiți recent să cumpere o fabrică doar a lor. Observ tot mai tare la concerte că oamenii pleacă mai degrabă cu un vinil decât cu un CD, așa că mi se pare inspirată ideea de a-ți scoate muzica pe acest tip de suport. Încântat am fost și când am văzut că om la lună a anunțat că pun cele trei albume într-un singur set box special. Spre rușinea mea, încă nu îl am în propria colecție și, din ce am înțeles, vânzările au depășit așteptările. Așa că dacă nici voi nu-l aveți, poate n-ar strica să vă grăbiți. El e disponibil pe site-ul om la lună.
Eusebiu Tudoroiu: Prima melodie pe care ți-o amintești.
Doru Pușcașu: „Staying Alive", asta pentru că se asculta la mine acasă, în anii ’80, la magnetofon.
Mai intră și acum în playlisturile tale?
Da, o ascultă și copiii mei. Foarte interesant e că ea e folosită în niște campanii din zona de prim-ajutor, cursuri unde înveți manevrele aferente. E o piesă pentru masaj cardiac, pentru că are acel tempo precis. De acolo vine „Staying Alive”. Sunt 30 de mișcări pe tempoul ăsta menite să îți țină inima în viață. Și a fost folosită pentru astfel de inițiative. Deci da, o ascultăm, îi învăț și pe cei mici acasă și încerc să popularizez cât pot ideea de prim-ajutor. Pentru că se întâmplă de foarte multe ori să nu știi ce să faci și ajutorul tău să facă diferența între viață și moarte, până vine echipa de medici.
La capitolul ăsta și eu mă gândesc des că, din păcate, societatea noastră nu stă extraordinar la numărul celor care știu procedurile de a acorda primul ajutor.
Sunt o grămadă de cursuri, cele mai multe sunt chiar gratuite. Într-o zi înveți exact ce să faci pentru primul ajutor, ca să poți acorda cuiva o șansă.
Prima melodie de care te-ai îndrăgostit.
Cred că era „Black Celebration” de la Depeche Mode. Taică-miu fusese într-o țară arabă și adusese niște casete, una din ele fiind a lor. „Black Celebration” chiar deschidea albumul acela. Aveam un walkman și cred că am ascultat cântecul ăsta zi și noapte foarte mult timp.
Ai apucat să asculți noul album Depeche Mode?
Nu am reușit încă integral. N-am avut timp și chiar vreau să îi dedic timpul de a-l asculta pe îndelete.
Ai vreo primă impresie din ce ai auzit?
Aștept să-l aud în întregime. Îmi place foarte mult „Ghost Again”, ca piesă. A doua pe care au lansat-o parcă n-am înțeles-o foarte bine, iar alte două din ce-am mai ascultat tot așa. Dar le-am dat play în grabă, nu am avut foarte mult timp și de asta vreau să-l iau în ordine și să îi dedic atenția mea.
La fel prefer și eu să fac cu noile albume, să le ascult integral, cap-coadă, cum au fost ele ordonate de artist. Cu altă ocazie, când ne mai întâlnit, o să povestim mai multe despre acesta. Nu vreau să îți inoculez așteptări sau opinii încă.
Da, nu-mi da spoilere. (Râde) Sunt un așa mare fan Depeche Mode încât pot lansa orice, că eu nu o să mă supăr.
Deci ne vedem la concertul din iulie.
Clar! Mi-am luat biletul din prima secundă. Și aș mai merge după ei pe undeva, dar e mai complicat pentru că și noi avem multe concerte confirmate la vară și e greu de gestionat timpul.
Primul album pe care l-ai cumpărat.
Primul a fost album unplugged al celor de la Timpuri Noi. Era un concert la Teatrul „Ion Creangă”. L-am găsit contrafăcut pe casetă, la Piața Romană. Și ăla a fost primul album cumpărat din banii mei. Asta era pe la începutul anilor ’90.
E ușor surprinzător faptul că moda concertelor unplugged apucase deja să ajungă atât de repede și la noi, la începutul anilor ’90. Evident, ea venea de la seriile MTV. Și spun surprinzător pentru că totuși România doar ce-și reveneadupă o Revoluție.
Eu nu prea am fost rocker la momentul ăla. Eram „depeșar”. Pe vremea aia ori erai metalist, ori „depeșar”. Nu prea puteai să asculți rock dacă erai „depeșar”. Eu rock am început să ascult mai târziu, de pe la Nirvana. Când am auzit Timpuri Noi în varianta originală, nu mi-a plăcut atât de mult. În schimb, când am auzit unplugged-ul, m-a spart.
Ai crezut vreodată în conflictul ăla „depeșist” vs. metalist?
Măi, n-am crezut cu adevărat în el. Colegul meu de bancă și prietenul meu cel mai bun era metalist și făceam glume între noi pe tema asta. El oricum asculta în taină Depeche Mode. Mie nu mi-a plăcut niciodată Metallica, trebuie să recunosc. Cum spuneam, am descoperit rockul începând cu Nirvana și de acolo m-am dus puțin înainte. Nu m-a prins zona de rock a anilor ’70 cu Pink Floyd, Doors, Led Zeppelin. N-am înțeles-o. Pentru mine, a început cu Pearl Jam și a început să îmi placă mai mult când am ascultat rock-ul britanic. Adică Blur, Oasis, cea a anilor ’90-2000. Când a apărut Muse și i-am descoperiti, sau Placebo, ei erau deja era într-o altă categorie de rock.
Primul concert la care ai fost.
Primul, în sine, n-aș putea să-ți zic clar care a fost pentru că a fost sigur cu ai mei și mergeam des la concerte. Inclusiv la „Cenaclu”. Dar, primul care a contat a fost la Prodigy, în ’94 cred că era, la Sala Polivalentă. Am fugit de acasă, am mințit că eram în altă parte. După, ne-au alergat băieții să ne bată pentru că veniseră galeriile. Oamenii nu veneau atunci doar pentru muzică, aveau și feeling-ul ăsta de galerie. Care cu ce echipă de fotbal ține, după, să ne batem în afara sălii, din astea. (zâmbește)
Melodia care te face să dansezi.
„Uptown Funk”. Dansez de fiecare dată când aud cântecul ăla. Și îmi place, în general, muzica dance, funk. Mă super bine dispune și am mereu în playlist acasă. Mult Daft Punk, unde se cântă și se dansează.
Melodia care te face mereu să plângi.
În general muzica italiană face asta cu mine. La mine acasă se asculta foarte multă muzică, la magnetofon. Dar probabil pentru că ai mei nu aveau mult contact cu străinătatea ca să primească lucruri din America, rock, Queen și tot ce se mai cânta pe vreme aia, ei ascultau ce primeau. Muzică italiană și franceză, în mare. Șansonete, șlagăre, piese Sanremo. Muzică pe care, dacă o asculți acum, are un soi de patetism în ea. „Șlagărul de la Sanremo". Cum și la noi, prin anii ’80, se compuneau piese tot în zona aia. Așa că, de fiecare dată când ascult muzică italiană îmi amintesc de zona copilăriei și îmi activează o parte emoțională din mine. „Il Cielo In Una Stanza" (Cerul într-o cameră) e un exemplu. Mă emoționează când o ascult, „mă bocesc”, mă gândesc la plajele din Italia, la drumețiile mele pe acolo, la copii, la iubire, la copilărie.
Să înțeleg, deci, că e o pasiune dincolo de muzică, îndreptată către dragostea ta pentru Italia și cultura ei.
Da, îmi place foarte mult cultura italiană. Am învățat italiană, călătorim foarte des acolo și am bătut țara în lung și-n lat. Dar, nu știu dacă are neapărat legătură cu asta, ci mai degrabă cu faptul că se spune că al nostru corp are o memorie a lui. Cum ești în copilărie, așa o să fii mereu. Îmi aduc aminte cu orice ocazie de muzica aia ascultată de ai mei la magnetofon - Domenico Modugno, Gianni Morandi și toate șlagărele de pe vreme aia, iar asta mă emoționează. Gândindu-le cu mintea de acum, mi se par, poate, destul de puerile și că au un soi de patetism, dintr-un punct chiar destul de respingător. Însă e ceva ce îmi place.
Recent am fost de câteva ori la Istanbul. Ei, și parcă eram acasă. Asta pentru că, în anii ’90, după Revoluție, au venit toate produsele din Turcia, cu tot cu turci. Și s-a transformat tot Bucureștiul într-un bazar. Era ceva foarte neobișnuit față de cum trăiam noi, cu toate lipsurile înainte. Dintr-un oraș și o lume rigidă, ajunsesem într-un punct absolut pestriț, plin de mirosuri de condimente și de aglomerație. Asta e ceva cu care am rămas și de fiecare dată când mă duc la Istanbul, mă simt ca acasă. Mi-e drag, îmi vine să mă bag în mulțime, să interacționez cu lumea aia. Așa e și muzica italiană. Îmi amintește de trecut.
Melodia care nu îți iese din cap.
„Ghost Again” de la Depeche Mode. Am tot ascultat-o și mi-a rămas în cap.
Ai un guilty pleasure muzical?
Nu prea cred în noțiunea asta. Cred că oamenii sunt datori să asculte și se poate întâmpla să le placă sau nu. Dar nu aș cataloga ceva la guilty pleasure. Muzica e muzică. Eu ascult tot felul de lucruri. Îmi place foarte mult, de exemplu, Lady Gaga, sau Justin Timberlake, sau Bruno Mars. Lucruri din zona de pop mainstream internațional. Dar nu cred că intră la categoria de „guilty pleasure”, eu dansez cu plăcere pe ea oricând.
La ce dai tu skip muzical?
Nu mă prinde trap-ul deloc. Nici măcar în combinații cu alte genuri.
Melodia cu care te-ai trezi dimineața.
E un cântec al lui Louis Armstrong care-mi place foarte, foarte mult și pe care l-am descoperit de curând, deși el e destul de vechi. Se cheamă „We Have All The Time In The World". E foarte blând și optimist și mă gândesc că atunci când îți începi ziua, e frumos să o faci cu un feeling optimist că ai timp azi. Timpul tău.
Albumul care ți-a schimbat viața.
Cred că „Origin of Symmetry”, Muse. Când am auzit discul ăla am zis clar „Băi, nu există așa ceva!". Era ceva care combina toate lucrurile care-mi plăceau mie muzical. Zona de rock, cea melodioasă, cea de operă, cea de falsetto, energia, simetria. Ăsta e albumul care m-a rupt cel mai tare.
Piesa care te definește.
„Ce bine că ești” - Nicu Alifantis, pe versurile lui Nichita Stănescu. Mi-e foarte aproape de sufletul meu. Pentru că sunt în punctul în care ce mi se întâmplă e absolut de mirare, neașteptat și am uimirea unui copil care descoperă lumea. Deși nu sunt deloc copil, ba chiar am eu copii mărișori deja. Totuși, privesc lumea cu aceeași curiozitate ca și cum n-aș ști nimic despre ea, despre rele, despre final. Mă duc înainte cu ochii mari și cu sufletul deschis! Și cred că despre asta e vorba. E modul în care îmi trăiesc eu viața azi: cu uimire, mirare, curiozitate și bucuria unui copil care descoperă pentru prima oară lumea și n-are nici cea mai vagă idee despre ce se poate întâmpla rău.
