Ioan Big (Sunete)
Robert Smith, ‘Lol’ Tolhurst, ‘Mick’ Dempsey, Alan Hill şi Marc Ceccagno, cinci prieteni şi colegi în gimnaziul experimental Notre Dame din Crawley, West Sussex, au format o trupă de Rock numită iniţial Obelisk şi apoi Malice, care a debutat în aprilie 1973 la un bal şcolar de sfârşit de an şi a început să cânte prin pub-uri (doar pe strada principală a cătunului puteau fi numărate 14 bucăţi), având în repertoriu piese de David Bowie, Nick Drake, Jimi Hendrix şi Alex Harvey, pe care băieţii le repetau cu pasiune în timpul lor liber într-una din bisericile din localitate.
Anul 1977, unul istoric pentru emergenţa Punk-ului, rămâne pivotal inclusiv pentru biografia trupei, care îşi schimbă numele in Easy Cure în bucătăria familiei Smith după o decizie unanimă a junilor săi membri, inspiraţi de unul dintre cântecele compuse de Tolhurst. Asta nu înseamnă că lui Robert i-a plăcut această titulatură, ba dimpotrivă. “Mi s-a părut îngrozitor. Îmi aduc aminte cum ne-am certat pe această temă până când ne-am plictisit şi am lăsat-o baltă.”. Necoptului dar determinatului Smith, care jucase încă din şcoala generală într-o... operă (a avut rolul lui Nanki-Poo în “Mikado” la St Francis Junior School), îi era limpede că nu-şi doreşte nimic altceva decât să devină muzician şi, drept urmare, nu s-a opus exmatriculării din şcoală, i-a avertizat apoi pe cei de la Social Security să nu-şi piardă timpul căutându-i o slujbă şi a continuat să-şi cumpere vinyluri (Beatles, Stones, Bowie, Hendrix, Sweet, Roxy Music, Slade, Thin Lizzy) cu banii proveniţi din vânzarea în cartier a băuturii făcute în casă de tatăl său, din al cărui rezerve şutea lipsit de jenă în fiecare săptămână. “Nu-i înţeleg pe oamenii care vor să muncească,” declara el într-un interviu pentru revista Shake, “Cred că ‘demnitatea muncii’ este doar un alt mit propagat de către angajatori. Totul se reduce la bani. Dacă ai banii pe care îi vrei, atunci asta-i tot. Nu-i înţeleg pe oamenii care au nevoie să muncească pentru a demonstra că sunt valoroşi.”. Asemenea declaraţii ar putea fi etichetate doar ca manifestări ale aroganţei unui adolescent însă, în raport cu muzica, relevă de ce The Cure au cochetat în anii de glorie ai Punk-ului cu formele ‘soft’ ale acestuia, mai apropiate de New Wave decât de angst-ul celor din The Clash împotriva apatiei şi rasismului sau de mârâielile furioase ale Sex Pistols-ilor la adresa monarhiei. Robert Smith, care a început să ia lecţii de pian şi de chitară clasică încă de la vârsta de 9 ani, nu a avut problemele lui John Lydon (de exemplu) pentru că părinţii lui aparţinând middle class-ului l-au susţinut constant, fără să aştepte de la el ceva neapărat ‘productiv’, întrucât, chiar dacă trupa ar fi eşuat, se puteau găsi uşor angajamente prin împrejurimi astfel încât să nu moară de foame. Mai exact, să cânte la nunţi, petreceri şi evenimente caritabile, iar asta nu era de natură să încurajeze militantismul politic şi social anti-sistem... în burghezia din Crawley nu se simţea dorinţa de Anarchy in the UK. Revenim la muzică.
În 1977, Easy Cure câştigă un concurs de talente şi primeşte ca premiu un contract cu label-ul german Hansa Records pentru care înregistrează câteva piese fără succes întrucât nemţii îşi doreau ca tinerii să cânte... cover-uri. Înţelegerea pică şi din aprilie 1978 The Cure rămâne în formulă de trio (Smith/Tolhurst/Dempsey) iar ‘Easy’ este eliminat din titulatură. Muzicienii semnează cu Fiction, noua casă de discuri înfiinţată de Chris Parry, căutătorul de talente pentru Polydor. Apare primul album, Three Imaginary Boys (1979) după o experienţă necesară şi obligatorie în studiourile de înregistrări şi ca opening act în turneul lui Siouxie and the Banshees, din care Robert Smith iese epuizat (performa la chitară şi în The Banshees după dezertarea lui John McKay). Cei trei membri ai lui The Cure apar pe copertă simbolizaţi ca... un aspirator, un frigider şi o lampă de podea. O observaţie: single-ul blamat pe nedrept de conotaţii rasiste Killing an Arab (Smith a fost inspirat de L’Étranger al lui Camus), înregistrat pentru Three Imaginary Boys dar refuzat de Hansa, avea să fie înglobat pe versiunea americană a discului, Boys Don’t Cry, lansat de Fiction în februarie 1980 şi încadrat imediat de către presă în nişa Post-Punk. Între cele două LP-uri există diferenţe semnificative de conţinut pentru că a fost ultima oară când Smith a lăsat controlul în mâinile producătorului, astfel că Foxy Lady al lui Jimi Hendrix (practic o probă de sunet cu Dempsey vocalist) nu mai apare pe Boys Don’t Cry şi nici piese precum World War sau Object care îi determinaseră pe analiştii insulari să îi compare cu trupe precum Buzzcocks sau Wire în versiune New Wave. La finele lui ’79, Mick Dempsey, partizan al unei linii muzicale ‘light’ de tip XTC, a fost concediat pentru că a primit cu rezerve compoziţiile lui Smith pregătite pentru noul album şi a fost înlocuit cu Simon Gallup, ce a fost prezent şi el pe scena din Piaţa Constituţiei din Bucureşti în seara de 22 iulie 2019.
