Ioan Big (Sunete)
Al doilea LP al trupei, Seventeen Seconds, cu Robert Smith co-producător, este lansat în februarie 1980. Cu Gallup în locul fostului bun prieten devenit între timp indezirabil Dempsey şi cu Matthew Hartley la clape (Smith a compus piesele pe Hammond-ul surorii sale şi nu la chitară), şeful trupei, aflat în continuare sub influenţa lui Nick Drake (Five Leaves Left) şi David Bowie (Low), a continuat să promoveze, atât muzical (se apropie în mod straniu de maniera Arty de abordare a Post-Punk-ului a unor grupuri precum Joy Division/New Order sau Talking Heads) cât şi estetic (vezi designul coperţii şi fotografiile blurate ale membrilor The Cure), conceptul de ‘anti-imagine’ detectabil şi în precedentul Three Imaginary Boys. Încadrat la acea vreme în curentul New Wave dar inclus acum în volumul “1001 de albume de ascultat într-o viaţă”, Seventeen Seconds se relevă a fi prin compoziţiile sumbre şi minimaliste (mai ales single-ul devenit cult A Forest) un jalon al proto-Gothic Rock-ului care impregnează fixaţiile de sorginte asiatică ale lui Smith cu sonorităţile visătoare ale chitarei, indiferentă la distincţia dintre Rock-ul catarctic şi Pop-ul pulsatil.
La finele turneului mondial de promovare, Hartley a părăsit trupa speriat de direcţia în care se îndrepta muzical The Cure, iar trio-ul rămas pe baricade şi-a continuat călătoria înspre partea întunecată a muzicii cu LP-ul Faith din 1981, centrat pe întrebările lui Robert Smith legate de credinţă (coperta este o fotografie în ceaţă a mănăstirii Bolton). Crescut într-un mediu familial Romano-Catolic, acesta declarase referitor la acest aspect din copilăria sa că “este o bună reţetă să te transformi într-o piesă de mobilier pentru tot restul vieţii tale.”. Dincolo de asta, Faith rămâne un album Gothic, fiind inspirat în parte de Gormenghast, seria Fantasy scrisă de autorul britanic Mervyn Peake (ascultaţi de exemplu The Drowning Man), şi este asociat pe vecie în mintea fanilor cu piesa-cult Carnage Visors, neinclusă pe album dar care a costituit OST-ul animaţiei macabre cu păpuşi realizate de Ric Gallup (fratele lui Simon) şi care s-a difuzat la începutul concertelor din ‘1981 Picture Tour’. Un an mai târziu apare nihilistul Pornography, al treilea şi cel din urmă album al trio-ului “oppressively dispirited” (după cum i-a caracterizat Simon Reynolds pe membrii The Cure în studiul său “Rip It Up and Start Again: Postpunk 1978-1984”), care i-a consolidat poziţia de înaintaş al tot mai popularului gen Gothic Rock.
Robert Smith, al cărui apetit pentru alcool şi droguri crescuse constant în ultima perioadă, in acelaşi ritm cu fiţele de divă datorate în parte companiei amicului său Steven Severin de la Siouxie and the Banshees, cel de la care învăţase cum să fie un veritabil frontliner în concerte (în timpul ‘Fourteen Explicit Tour’, post-Pornography, renunţase deja la anti-imagine în favoarea look-ului său original care este acum parte a istoriei vizuale a Pop culture), reuşise să inducă şi colegilor un mod de a gândi şi reacţiona de-a dreptul îngrijorătoare. Gallup şi Tolhurst refuzau cererile fanilor de a cânta piese mai vechi în concert în timp ce Smith, obsedat de personajul pe care îl interpreta pe scenă, îşi părăsea publicul cu ochii în lacrimi. Gallup avea de altfel să mărturisească peste ani: “Cântam ‘Nu contează dacă vom muri cu toţii’ şi exact asta credeam noi la vremea aceea.”. Trebuia făcută lumină în cazul speculaţiei legate de spargerea grupului apărută imediat după deprimantul turneu ‘Fourteen Explicit’, întrerupt cu bruscheţe la Berlin după ce Robert şi Simon s-au certat violent într-un bar şi nu şi-au mai vorbit apoi timp de aproape un an.
Acuzând stresul, Robert Smith a dezertat temporar din tabăra The Cure în cea a Banshees, preferând să fie un muzician anonim într-o trupă decât să fie recunoscut drept forţa creativă a lui The Cure, ba, mai mult, a dispărut câteva luni în camera sa din casa părintească din Crawley. A fost nevoie de toată puterea de convingere a managerului lor Chris Parry ca el să iasă din vizuină şi să scoată de ochii lumii, cu grupul The Cure redus la o formulă de... duo (cu Lol Tolhurst), piesa Let’s Go to Bed, făcută mai degrabă pentru a justifica în propria sa minte decizia de autoizolare şi de îndepărtare definitivă de el a vechilor fani ai întunecatului sound al grupului (oarecum pe modelul Joy Division-Ian Curtis). Spre stupefacţia lui Smith, această piesă complet... ne-Cure a devenit un hit în 1983, ca şi următoarele (la fel de ubliabile însă din perspectiva sa), The Walk şi The Lovecats aka The Love Cats (ambele piese apar pe compilaţia Japanese Whispers din ‘83). Asta nu l-a împiedicat mai târziu să clameze că el a trebuit să le facă pe toate până la revenirea lui Gallup la începutul anului 1985 fiindcă Lol renunţase la a mai bate tobele în favoarea lecţiilor de cântat la clape. Între timp însă a apărut albumul psychedelic The Top (1984), pentru care Robert Smith le face cu-adevărat (aproape) pe toate, voce, chitară, bas, clape, orgă, flaut, vioară şi muzicuţă, astfel încât poate fi asilmilat unui eclectic disc The Cure... solo. Chris True de la AllMusic sublinia în mod just că, în ciuda faptului că este “un album înregistrat sub influenţa stresului, alcoolului şi drogurilor”, abilitatea lui Robert Smith “de a contopi paranoia şi nevrozele muzicii anterioare cu nou descoperita melodicitate pop şi influenţele exterioare” fac din înregistrare “un pas necesar în evoluţia trupei.”. Este primul disc The Cure care intră în Billboard 200 (în UK a ajuns în Top 10).
După un turneu de plin de peripeţii din care s-a născut cel dintâi album live al formaţiei, Concert (1984), filmat în concertele de la Hammersmith Odeon şi din Oxford, datorită perseverenţei unui roadie din anturajul lor se produce întâlnirea şi împăcarea dintre Robert şi Simon astfel că noul disc de studio, The Head on the Door (1985), este realizat în formulă de cvintet: Smith, Tolhurst, Gallup, Porl Thompson (alt membru fondator) şi bateristul Boris Williams. Imensul succes internaţional, consolidat de cel al single-urilor, compilaţiilor, precum şi al filmului The Cure in Orange regizat de Tim Pope (semnatarul a numeroase videoclipuri pentru Soft Cell, David Bowie, Iggy Pop, Neil Young si Paul şMcCartney), îl transformă pe Robert Smith, autorul absolut al tuturor compoziţiilor muzicale şi versurilor, într-un superstar la scară planetară, care îşi permite chiar o schimbare radicală de look în apariţia din amfiteatrul roman din Orange (păr tuns scurt, fixat în ţepi, şi tricouri polo). Direcţia muzicală a grupului The Cure se modificase substanţial într-una dansabilă şi accesibilă publicului larg astfel încât succesul următoarelor albume, dublul Kiss Me, Kiss Me, Kiss Me din 1987 şi Disintegration din 1989 (ambele devenite discuri de platină în numeroase ţări, inclusiv în SUA, cu single-uri simultan în Top 10-urile de Rock şi de Pop) a fost mai mult decât previzibil în ciuda concedierii necesare a lui Lol, al cărui alcoolism perturba deja grav activitatea trupei. Pe 6 septembrie ‘89, The Cure interpretează “Just Like Heaven” la MTV Video Music Awards pe scena Universal Amphitheatre din Los Angeles, pentru ca, un an mai târziu, să câştige primul lor Brit Award la categoria ‘Best British Group’ şi să lanseze prima lor antologie de remixuri, Mixed Up, în versiuni în mare parte extinse şi/sau reînregistrate complet. Lumea le era la picioare.
