Ziua cea mare a venit în sfârșit pentru toți fanii Metallica. Trupa a lansat azi cel de-al 11-lea album de studio din cariera lor. Inimile iubitorilor muzicii rock din întreaga lume au trepidat încă de la anunțarea acestui disc, iar seara trecută, o parte din ei au avut șansa de a fi primii care aud integral albumul, în cadrul unui listening party proiectat pe marile ecrane la nivel mondial. Evident, Rock FM nu putea lipsi de la un asemenea eveniment istoric pentru scena muzicală. Am ascultat integral „72 Seasons” și vă invit să citiți în continuare review-ul noului album Metallica.
Cele 72 de intervale reprezintă, de fapt, primele anotimpuri din viața fiecăruia dintre noi. Adică intervalul dintre nașterea și formarea noastră 
ca oameni, până la vârsta de 18 ani, când se presupune că lumea ni se deschide cu toate posibilitățile ei. Nu cred că aș ști să gestionez vârsta majoratului în lumea de azi, însă mi-ar fi plăcut ca un astfel de album să existe la momentul la care aveam eu 18 ani. Așa cum în muzică există deja piese care să celebreze un „sweet sixteen”, sau cum noi, în România, avem cântece pe care le cântăm când „am doar 18 ani”, ori „ca la 20 de ani”, așa cred că acest disc are potențialul de a deveni o referință pentru adolescenții înclinați spre rock care au sau vor împlini această vârsta de azi încolo.
Încă de la primul anunț Metallica, când solistul și chitaristul James Hetfield explica semnificația celor 72 de anotimpuri, alegerea mi s-a părut cel puțin interesantă. M-a surprins faptul că o trupă cu o carieră atât de solidă, o experiență vastă și un loc câștigat etern în istoria muzicii rock, a ales ca subiectul central al albumului cu numărul 11 să fie perioada primilor 18 ani de viață. După care, odată ce am analizat, mi-am dat seama că poate opțiunea nu e totuși atât de neașteptată. După un documentar cu imagini și detalii din momentele trupei de terapie de grup, discul ăsta vine poate chiar ca o formă a lor de a exorciza și vindeca niște descoperiri și probleme care trebuiau înfruntate în față.
Deși cele 72 de anotimpuri nu sunt în sine neapărat conceptul albumului până la capăt, ele devin, pe acest material ca și în viață, startul unei conversații despre cum personalitatea și viața noastră ca adulți e o reflexie a tinereții noastre, cu bune și rele. Odată ajunși la vârsta conștientizărilor, adevărata căutare începe în interiorul fiecăruia dintre noi. Noi toți ajungem într-un punct în care ne dăm seama că purtăm în noi bagajele unei moșteniri genetice, ale unor traume, speranțe sau idealuri încă din etapa fragilității. Despre toate astea au vorbit cei patru rockeri care constituie una dintre cele mai mari trupe rock ale tuturor timpurilor. Despre această căutare și luptă cu și pentru ceea ce iubim și ceea ce detestăm.
Din punct de vedere al construcției, rockerii au avut o altfel de abordare atunci când au creat „72 seasons”. Dacă până acum își doreau să compună fie piese heavy metal, fie de rock clasic, fie trash, ori balade și să umple astfel cât mai multe „categorii”, de data asta au plecat de la ceva mult mai simplu și pragmatic. Punctul lor de pornire pentru piesele întregului album a stat în riff-urile de chitară care le plăceau cel mai tare și de acolo au dezvoltat restul piesei. Asta se observă destul de limpede când asculți albumul. Fiecare dintre piese conține bucați instrumentale extrem de bine gândite și exemplar executate, multe greu „de dus” live. Abia aștept să avem o următoare ocazie în care să vedem Metallica live pentru a asista pe viu la niște cântece dificile de pe albumul ăsta, precum „Screaming Suicide", care conține niște solo-uri de chitară demne de mâinile unui adevărat profesionist. La capitolul ăsta, în multe momente din toate cele 12 track-uri, e de admirat contribuția chitaristului Metallica, Kirk Hammett.
Pentru că s-au lăsat mânați de ritmurile care i-au inspirat și nu și-au mai propus să „bifeze” anumite tipuri de piese, albumul nu e unul eclectic, așa cum au existat discuri în istoria trupei. Discul e mai degrabă unul alert și dinamic, încărcat de accente heavy metal, trash, rock, îmbinate într-un mod echilibrat cu sound-ul comercial din perioada anilor ’90 a trupei. Cei cărora le-a lipsit partea trash a muzicii Metallica au un nou motiv de bucurie. După ce formația a revenit la această abordare odată cu al zecelea album din 2016, „Hardwired... to Self-Destruct”, „72 seasons” se duce și mai adânc în sunetul care i-a consacrat cu adevărat pe legendarii rockeri.
Albumul „72 seasons” de la Metallica nu e o audiție deloc ușoară și pot înțelege și de ce le-a luat atât de mult timp celor patru rockeri să-l finalizeze. În termen de durată, el conține multe piese foarte lungi. Media generală a cântecelor e de aproximativ șase minute și jumătate. Totodată, discul aduce și o premieră în istoria formației. Primul cântec Metallica care depășește 10 minute ca durată. „Inamorata”, cu lungimea de 11 minute și 10 secunde. În total, tot discul ajunge undeva la 77 de minute. Dacă punem laolaltă durata și complexitatea celor 12 track-uri de pe album, în final poate fi un task destul de obositor pentru un ascultător activ care analizează fiecare piesă în parte.
Din punct de vedere al debutului acestui album, cred că nu ar fi putut exista o altă piesă mai potrivită care să primească poziția 1 pe disc decât cea care dă titlul întregului material, „72 seasons”. Construcția ei e exact ce trebuie pentru a te introduce complet și foarte rapid în modul în care urmează să sune următoarele 70 de minute din viața ta alături de Metallica. Hetfield afirma că piesa îi amintește de „Master of Puppets” și pot realmente să înțeleg la ce se referă în timp ce o ascult.
În continuare, „Shadows Follow" are un aer ușor Old School care personal îmi amintește pe alocuri de senzațiile pe care mi le dă „The Unforgiven II”. La capătul opus, succesoarea ei, „Screaming Suicide", vine mai degrabă cu un sound new heavy British wave, unde chitara și vocea se scot în evidență una pe cealaltă.
Important de menționat mi se pare și că aseară, pe marele ecran, odată cu piesele, au rulat și videoclipurile lor, în cea mai mare parte regizate impecabil de Tim Saccenti.
Cel mai bun intro de pe album mi s-a părut de departe la „Sleepwalk My Life Away”. Piesa e „track-ul șamanic”, evident în formula sa rock. Întreaga piesă are o încărcătură mare de spiritualitate și misticism. Totodată, e poate piesa care vorbește cel mai mult prin latura sa instrumentală. Ceea ce mă aduce la următoarea piesă, „You Must Burn!”, și ale sale riff-uri. Cântecul reunește poate printre cele mai bune riff-uri de chitară lansate de Metallica vreodată. E, în același timp, și cel mai „agresiv” track al albumului, urmat, la acest capitol, de piesa de pe poziția șapte, „Crown of Barbed Wire", care vine cu un sound de heavy metal-alternativ. Cea din urmă e genul de piesă post-apocaliptică:nu doar că te readuce la viață, ba chiar reușește să exorcizeze bestialitatea, combinând duritatea anumitor ritmuri cu o latură foarte melodioasă.
„You Must Burn!” mi se pare că se înscrie și în cursa pieselor cu potențial real de a deveni hituri sing-along în concerte. În aceeași categorie intră, cu atât mai mult, „If Darkness Had a Son", unde parcă acel „temptation” a fost special gândit cu imaginea a zeci de mii de fani cântând la unison.
Despre „Lux Aeterna”, primul extras de pe album care a însoțit anunțul lansării sale, cred că deja s-au scris și spus suficient de multe opinii. E o piesă clar cu șablon de Metallica, e foarte bună și cu siguranță are profil de hit. Altceva mi-a atras atenția în timp ce o ascultam în audiția mea integrală a „72 seasons”. Ca lungime, „Lux Aeterna” e cea mai scurtă piesă din toate cele 12. Însă are o încărcătură foarte mare, pe care ritmul o livrează cu un dinamism la foc automat. Așa mi-am dat seama, în comparație cu restul cântecelor cu o lungime mai mare, că toate au o încărcătură semnificativă, însă albumul e foarte mult construit pe dozaj. Atât pentru rezistența trupei, cât și a ascultătorului, dozajele fiecărei piese sunt extrem de bine calculate pentru a putea livra o asemenea amplitudine.
Orice și oricine are nevoie de momente de respiro. Acolo cred că își găsesc cel mai bine locul „Chasing Light”, care e parcă ilustrația sonoră a unei scene de urmărire din James Bond, alături de „Too Far Gone”, care are niște riff-uri pe cât de simple, față de ce ai auzit până aici, pe atât de energice și revigorante.
„Room of Mirrors” s-a simțit, pentru mine, mai mult ca finalul albumului decât ca penultima. Ulterior mi-am explicat și de ce. Atât ca mesaj, ritm, stil și un duo de chitare absolut uluitor, reușește cumva să încheie călătoria prin care te-au purtat cele 72 de anotimpuri Metallica. Asta, pentru că ultima bucată e aproape ca un bonus, ca un stat în stat.
„Inamorata” e un întreg de sine stătător. Piesa scrie oficial istorie și devine cel mai lung cântec compus și lansat până acum de Metallica. Cu o lungime totală de 11 minute și 10 secunde, track-ul e o compoziție în adevăratul sens al cuvântului. Cred că s-ar putea să fie printre cele mai reușite creații ale trupei din cariera lor de până acum. Recunosc că am plecat din sală cu gândul la ea, dorindu-mi să o pot reasculta. Acum, mă bucur că în sfârșit e disponibilă pe platformele de music streaming unde te încurajez să mergi și să o asculți și tu! Așa cum te încurajez să faci cu întreg albumul despre care sunt curios ce părere îți va lăsa ție, acum că ai ajuns la finalul #AlbumReview-ului meu. Enjoy!
