Într-o seară de luni, pe o vreme care-a ținut cu noi, câteva mii de oameni au intrat în incinta Sălii Palatului fascinați de fenomenul Steve Vai și de ale sale vestite chitare. Timp de aproape două ore și jumătate, muzicianul de aproape 63 de ani, dintre care 44 petrecuți pe drumuri în turneu, i-a ținut pe români lipiți de scaune, fascinați de amploarea show-ului său, care a semănat mai mult cu un carusel al unor simfonii pentru chitară electrică.
„Complexitatea” e, cel mai probabil, cuvântul care ar defini cel mai bine show-urile lui Steve Vai. Chitaristul pare că a ajuns la un nivel atât de 
avansat în măiestria propriului instrument, încât latura sa perfecționistă îl face să își gândească show-urile în așa fel încât toate elementele și toți muzicienii din jurul său să „danseze” în tandemul acordurilor sale. Știți că într-o orchestră simfonică, există momente când ajungi, ca muzician, să dea altcineva pagina de la partitură pentru tine. Cam așa ceva se întâmplă și cu Vai, care are nevoie să-i țină cineva în permanență cablul pentru a-și păstra în fiecare moment libertatea de mișcare și care îi controlează chiar pedala de distors pentru el. Inclusiv luminile show-ului său sunt gândite și adaptate live încât să întregească atmosfera amplă, al cărei centru e chitara lui Vai.
Punctualitatea e primul aspect bifat al concertului. Deși poate părea ușor de trecut cu vederea pentru unii, punctualitatea face parte din lista detaliilor fine care te departajează ca profesionist. E ceva ce am văzut la trupele și artiștii mari ai lumii, precum Iron Maiden sau Kiss, și care ține de respectul artistului pentru el, pentru meserie și, evident, pentru publicul care a plătit, până la urmă, niște bani ca să fie acolo și nu are de ce să te aștepte „încă cinci minute” să mai tragi o țigară înainte să urci pe scenă. Astfel, dacă a promis că începe la opt, la fix s-au și auzit primele acorduri ale lui Vai aseară.
Zece minute mi-a luat să-mi dau seama, după începerea concertului, că niciun cuvânt nu fusese rostit pe scena Sălii Palatului. Cu toate astea, de la primul acord, rămăsesem cuminte în scaunul meu, fascinat de desfășurarea de forțe cu care muzicianul și-a început programul. Adevărul e că la Steve Vai, chitara n-are nevoie de cuvinte. Ea capătă propria voce.
Nu întâmplător am spus „dans” puțin mai sus. Atunci când performează, Steve Vai chiar pare că e într-un dans al propriilor sale note. De la lejeritatea cu care își mânuiește și cu care aproape jonglează cu instrumentul, până la amploarea mișcărilor sale care acoperă scena indiferent de cât de mare ar fi aceasta. Știm toți imaginea lui Cristi Minculescu care ridică stativul microfonului și îl manevrează, inspirat de legendarul David Coverdale, ori a lui Rod Stewart, pentru cei care vor o imagine din afară. Păstrând proporțiile, gestual Steve are o astfel de relație cu chitarele sale.
În plus, în cazul lui Vai vorbim limpede despre un muzician pentru care fiecare acord e ca un stimul electric în corp. Nu doar că a ajuns atât de bun chitarist încât uneori nu apuci săi ții pasul cu degetele sale care execută toate mișcările extrem de rapid, dar muzicianul chiar își cântă propriile compoziții prin mișcările corporale. Vai nu cântă doar cu chitara. El cântă inclusiv corporal. Corporalitatea sa se mulează pe partitura pe care o interpretează, având o amprentă a mișcărilor lascive, seducătoare și ample care-mi amintește de Dave Gahan.
E un lucru respectabil pentru un muzician cu vechimea și grandoarea unui brand precum Steve Vai să își respecte și aprecieze colegii de scenă, prin a le da ocazia de a avea lumina doar pe ei. Fiecare dintre cei trei muzicieni care stau alături de Vai pe toată durata show-ului au primit ocazia unui solo care să-i pună în evidență. Deși fiecare posedă, în mod evident, un talent deosebit, cred că seara trecută solo-ul cu 
care multă lume a plecat în minte e cel în ritmuri tribale al basistului Philip Bynoe. Muzicianul colaborează cu Vai încă de la finalul anilor ’90 și deține, pe cont propriu, trei nominalizări Grammy pentru munca sa.
„Greenish Blues” e poate printre cele mai reușite compoziții care poartă semnătura chitaristului american. Piesa de peste șase minute care se regăsește pe cel mai recent album de studio al său a reprezentat unul dintre momentele speciale ale serii trecute.
Relația cu publicul său pare să fie, de asemenea, extrem de importantă pentru Steve Vai. În repetate rânduri, acesta s-a oprit pentru a sta de vorbă cu ei, cu o energie foarte carismatică și degajată, iar la un moment dat acesta a făcut chiar un duet cu ei. Duet între public și chitară, firește. Acesta i-a provocat pe oameni să copieze sunetele chitarei, într-un moment ce a părut o referință la celebrul duet al lui Mercury din 1986 de pe Wembley.
La final, în timpul ultimei piese de bis, chitaristul a coborât printre spectatori și s-a plimbat dintr-o parte în alta a Sălii Palatului. Cu siguranță un prilej de bucurie pentru mulți fani care au avut norocul de a fi în acea zonă.
Nu știu cum au plecat alții după seara trecută, dar eu m-am dus acasă cu gândul la Queen. Nu de puține ori, frecvențele chitarei lui Vai m-au dus cu gândul la solo-urile lui Brian May, la amploarea vocii lui Mercury și la grandoarea muzicii Queen. Chiar și cu alte gânduri sau referințe în minte, cert e că publicul a părut că a plecat în unanimitate încântat.
