După ce au lansat albumul „Norul Nouă” la finalul lunii martie, The Mono Jacks au plecat într-un turneu de promovare prin țară. Bucureștiul a fost orașul care a încheiat traseul trupei cu cel mai mare concert din cariera lor de până acum. După cele două ore, îmi vine să spun și că e cel mai bun concert, nu doar cel mai mare. Din câte am reușit să văd eu cu ei până acum. 
Înainte de lansarea albumului am avut ocazia de a-l asculta în avans și de a scrie un review exclusiv. Spuneam de atunci că noul material discografic se simte a fi o nouă etapă a maturizării pentru The Mono Jacks. Temele abordate în el, explorarea noilor tipuri de sunete, amploarea vocii lui Doru, complexitatea instrumentală îl fac să fie un album asumat și vertical. După gustul meu, cel mai bun album pe care și-au pus semnătura. Aș spune că e chiar albumul unde trupa și-a definitivat și pus cel mai pregnant amprenta personală. „Norul nouă” e în totalitate un album care sună a #TheMonoJacks, fără să lase loc de confuzie cu alte trupe de alternativ.
Odată cu muzica și stilul The Mono Jacks a crescut și comunitatea fanilor. Când se lansa primul album, „Now In Stereo”, trupa aduna undeva la puțin peste o sută de oameni în Centrul Vechi al Capitalei. „Ușor distorsionat” a avut botezul la Fratelli, iar abia „Gloria” s-a lansat la Arenele Romane, în 2020. Trei ani și un disc mai târziu, cei patru rockeri alternativi au reușit să facă pasul următor în cariera lor: Sala Palatului.
Despre concert în sine, aș începe cu ce ar trebui, poate, să intereseze pe toată lumea, în primul rând când vorbim de orice concert. Performanța artistică de pe scenă și ce pleacă de la artist către public. Din punctul ăsta de vedere, dacă Doru, Andrei, Cristi, John și invitatul lor special au avut emoții, cu siguranță au fost constructive. Energia lor a fost la cote maxime, instrumentele au sunat excelent, iar personal cred că Doru s-a întrecut pe sine vocal vineri seară. 
Pentru Doru Trăscău, mișcarea de a se degreva de una dintre responsabilitățile sale pe scenă a fost, după mine, cea mai bună decizie a serii. Nu pentru că Doru nu ar face o treabă bună la chitară, ci pentru că Vlad Cotruș i-a luat presiunea fizică a unui instrument agățat de gât și i-a redat libertatea de a se dezlănțui. Doru Trăscău nu e un muzician care să poată cânta stând pe loc. E genul de solist care pictează muzical și cu expresivitatea sa corporală, nu doar cu sunetul vocii. Mă uitam din când în când pe peretele lateral al scenei de la Sala Palatului pe care, o lumină laterală, îi proiecta umbra lui Doru, unde fiecare mișcare se observa mult mai în detaliu. Amploarea mișcărilor sale îți dă aproape senzația că Doru e constant într-o coregrafie de tango între el și propria muzică. Libertatea de a se mișca nu îi dă doar spațiul de a-și consuma energia și de a umple scena pentru gustul publicului. Vineri seară mi-am dat seama că libertatea fizică îi modifică inclusiv performanța vocală. Vocea lui Doru a avut, pentru prima oară de când îl urmăresc, o notă de libertate care i-a dus acutele, armoniile și nuanțele în pragul remarcabilului.
Pare că Sala Palatului e ceva ce băieții își doreau foarte mult să se întâmple în cariera lor. Spun asta pentru că, de unde am stat eu, nu a putut trece neobservată satisfacția de pe fețe lor, reacțiile la aplauzele, la ovațiile publicului și sclipirea din ochi atunci când priveau înspre sală. Entuziasmul de a trăi finalmente aceste clipe pare să le fi dat energia de a susține un spectacol complex care a durat două ore. În timpul ăsta, The Mono Jacks au inclus în setlist majoritatea pieselor de pe noul disc, dar și acele evergreen-uri ale formației fără de care n-ar scăpa de pe scenă, precum: „Gloria”, „Caleidoscop”, „Gândurile „Nemuritori” și, bineînțeles, „1000 de DA”, într-o formulă specială. Cel din urmă menționat hit a fost cântat alături de un cor de copii talentați al Orchestrei Radio. 
La nivel de producție, minimalismul e ceea ce rezumă cel mai bine concertul The Mono Jacks de la Sala Palatului. A nu se confunda, totuși, simplismul cu minimalismul. Deși scena n-a fost încărcată de tone de lumini, n-au existat ecrane ori efecte speciale, show-ul a avut o complexitate curată. Daniel Klinger, lighting designerul show-ului, a trasat linii fine și exacte prin spațiu încât să completeze atmosfera cu un labirint al luminii. Estetica îmi aduce aminte de minamalismul plin de efect pe care-l vedeam până nu demult în occident, la concerte precum The 1975, ca să păstrez referințele din lumea alternativului. Asta e, din punctul meu de vedere, și semnătura lui Daniel Klinger. Un show curat, plin de originalitate, neîncărcat inutil și cu foarte mult efect.
Deși gurile rele pot spune că au fost niște scaune libere, eu aleg să semnalez că cei care au venit la Sala Palatului au fost din categoria publicului dedicat artistului. De ceva timp laud cu fiecare ocazie creșterea cererii pentru produsele de merchandise ale trupelor din România. Nu doar că și la Sala Palatului s-a lăsat cu o coadă la stand, și înainte, și după concert, foarte mulți dintre cei care au pășit pe ușile 
mari și aurii de la intrare aveau deja tricouri TMJ pe ei. Din partea lor, a venit suficientă energie și voie bună cât să suplinească vreun scaun liber.
Așadar, e de bun augur acest nou pas în cariera celor de la The Mono Jacks? Eu cred că după ce am asistat la desfășurarea de forțe de la Sala Palatului, după reacțiile publicului de acolo, cât și din restul țării, calitatea incontestabilă a albumului, The Mono Jacks cred că tocmai și-a câștigat locul în categoria „premium” a trupelor tinere. Cum le-am urat personal după concert, o să le urez și aici. Din inima unui colecționar de muzică, le doresc ca albumul cel nou să ajungă pe rafturile cât mai multor oameni! Dacă se poate și pe vinil, cu atât mai bine.
