de Dragoș CARAȘEVICI (Sunete)
La prima vedere sau, mai bine zis, ascultare, singurul lucru pe care Queen şi Electric Light Orchestra îl au în comun este aplecarea evidentă către rock-ul melodic şi, în funcţie de perioada de creaţie, către ceea ce în termeni de studio s-ar numi „over-production” (voi reveni asupra acestui termen). Dacă ne gândim însă la percepţia celor două trupe în cercurile celor care ascultă „muzică serioasă” (ce-o mai fi şi asta?) vom vedea că ele se mai întâlnesc într-un punct: ambele sunt privite cu o uşoară încruntare şi uneori cu îngăduinţă condescendentă de parcă gustul pentru melodic şi armonie muzicală ar fi un fel de copilăreală a neiniţiaţilor. Astfel, cei nesiguri pe gusturile lor muzicale dar cu ureche bună de la natură au ajuns să facă din Queen şi ELO un fel de „guilty pleasure“, aşa cum unii dintre cei care spun că nu concep Pink Floyd fără Roger Waters sau Genesis fără Peter Gabriel devorează pe ascuns albumele „Division Bell” şi respectiv „We Can’t Dance”.
Mulţi pun semnul egal între melodic şi comercial. Nimic mai fals, căci tocmai elementul melodic şi producţia de studio elaborată au pus în pericol de multe ori carierele celor de la Queen şi ELO, cel mai pregnant în a doua jumătate a anilor `70, în plină eră punk. Printr-o coincidenţă bizară „News of the World” şi „Out of the Blue” au fost lansate în aceeaşi lună cu „Never Mind the Bollocks”, „Here’s the Sex Pistols” (octombrie 1977), ba chiar în aceeaşi zi (!), dacă ne referim doar la Queen şi Sex Pistols (28 octombrie; albumul celor de la Electric Light Orchestra a apărut pe 3 octombrie). Ce şanse aveau două noi albume de pomp rock şi respectiv art rock, adică două producţii ale aristocraţilor imaculaţi ai industriei muzicale, într-o perioadă în care rufoasa şi rebela scenă punk părea să atragă toată atenţia? Mai mult decât atât, dacă ELO venea după un album de succes („A New World Record”, 1976) şi nu avea emoţii în a aplica aceeaşi reţetă, Queen avea în spate un semi-eşec comercial tocmai pentru că aplicase aceeaşi reţetă („A Day at the Races”, 1976 – fratele mai mic al fenomenalului „A Night at the Opera”, 1975).
Prin urmare, era momentul ca trupa lui Freddie Mercury să facă o schimbare, iar „News of the World” se va distanţa fundamental de tot ceea ce Queen crease până atunci: sound-ul masiv, multi-layered, e înlocuit de unul auster, dezgolit de efectele impresionante de altădată. Elementul melodic rămâne însă în centru, cu excepţia compoziţiilor bateristului Roger Taylor, care pare cel mai adaptat la noua realitate punk: piesa „Sheer Heart Attack” e un fel de „putem şi noi” (deşi ea fusese scrisă, se pare, încă din 1974 pentru albumul cu acelaşi nume), iar „Fight from the Inside” e un fel de „putem şi noi dar n-avem chef”. Brian May schimbă şi el registrul în primul rând cu „We Will Rock You”, dar şi cu „Sleeping on the Sidewalk”, unde melodicul îşi reintră în drepturi însă pe fond de blues. Balada „All Dead, All Dead” şi accentele de rock’n’roll pur din „It’s Late” completează impresionanta paletă de stiluri de care e capabil chitaristul. Freddie Mercury nu se lasă nici el mai prejos: vine cu un imn bombastic care va rămâne probabil de-a pururi în memoria stadioanelor de pe întregul mapamond („We Are the Champions”, desigur), cu o sensibilă compoziţie jazzy unde doar vocea şi pianul sunt în prim plan (una din puţinele piese Queen fără backing vocals şi fără chitara lui Brian May: „My Melancholy Blues”) şi cu un „overheated sex song“ („Get Down, Make Love”), ca sa-l citez pe Mick Wall („Classic Rock”, august 2017). Şi basistul John Deacon? Bineînţeles că e şi el prezent cu două piese: jucăuşa „Who Needs You” şi superba baladă „Spread Your Wings”.
În privinţa celor de la ELO nu trebuie să ne întrebăm cine ce a scris: toate piesele sunt compuse şi produse, desigur, de Jeff Lynne. Compuse nu oriunde, ci într-o cabană de la poalele Alpilor, de pe malul lacului Geneva – interesant e că şi Freddie Mercury va descoperi ceva mai târziu energia creatoare pe care o poate insufla peisajul impresionant din zona Genevei, mai exact din orăşelul Montreux, unde din 1979 până în 1995 vor funcţiona studiourile Queen (Mountain Studios). Jeff Lynne compune toate piesele de pe „Out of the Blue” în trei săptămâni, după ce două săptămâni stătuse ascuns în cabană din cauza ploii. Într-o zi apare soarele peste Alpi şi there you go. Şi nu vorbim doar de zece piese, câte ar fi fost suficiente pentru lansarea unui disc. Out of the Blue conţine 17 piese, fiind primul dublu album din istoria trupei. Piese dinamice şi ingenioase precum „Turn to Stone”, „Sweet Talkin’ Woman” sau „Mr. Blue Sky” stau lângă balade sensibile şi minuţios orchestrate ca „It’s Over”, „Steppin’ Out” sau „Wild West Hero”. O menţiune specială merită partea a treia a acestui dublu album, secţiune intitulată „Concerto for a Rainy Day” care conţine ample bucăţi orchestrale în stilul caracteristic ELO şi care se încheie cu optimista „Mr. Blue Sky”. Pilonul principal al acestei construcţii tematice de sine stătătoare (ar fi prea mult s-o numim album în album) este însă excepţionala piesă „Big Wheels”, unde talentul componistic al lui Jeff Lynne atinge apogeul.
Desigur că unii ar putea afirma că „Out of the Blue” este un disc „over-produced”, aşa cum s-ar putea spune despre majoritatea albumelor Electric Light Orchestra. În aceeaşi categorie ar putea intra toate albumele Queen până la „News of the World”. N-aş face însă confuzia între „over-production”, care are o conotaţie negativă, şi ceea ce s-ar numi o producţie elaborată. Îndrăznesc să spun chiar producţie experimentală elaborată, pentru că e vorba efectiv de experimente de studio, unele mai reuşite, altele mai puţin reuşite (ELO, în special, e drept, a mers câteodată prea departe cu încărcarea orchestraţiei şi cu utilizarea vocoder-ului), însă toate izvorâte din plăcerea de a lucra cu un sound complex, de care doar nişte studio freaks ca Jeff Lynne sau Queen ar fi fost capabili.
Cert este că, în afară de faptul că ambele albume au fost lansate în octombrie 1977 sfidând scena punk, cele două discuri au în comun un aspect interesant: ambele coperţi sunt inspirate de science fiction. ELO îşi bazează artwork-ul pe logo-ul promovat deja de albumul anterior – un jukebox Wurlitzer transformat într-o navă spaţială (sau viceversa) –, iar Queen aduce pe copertă un robot gigantic preluat dintr-un vechi număr din revista americană Astounding Science Fiction. Faptul că robotul are degetele de oţel pătate de sângele membrilor formaţiei nu face decât să intrige şi mai mult.
Am început să scriu acest articol în tren pe ruta Praga-Viena-München şi îmi dau seama că destinaţia finală a călătoriei mele e, în fapt, printr-o coincidenţă amuzantă, un alt liant între cele două trupe legendare. „Out of the Blue” a fost înregistrat în vara lui 1977 în Musicland Studios, în München, cu Reinhold Mack (sau simplu, „Mack”) la butoane, iar Queen vor începe din 1979 să îşi înregistreze albumele (până la „The Miracle”) în aceleași studiouri, cu acelaşi Mack ca inginer de sunet şi co-producător – desigur, recording sessions au avut loc şi la Montreux, Londra sau Los Angeles, însă capitala Bavariei a fost, în prima jumătate a anilor `80, cartierul general al trupei.
Acum vreo 12 ani, aflat tot la München, am mers până la Hotel Arabellapark, clădirea în subsolul căreia se aflau cândva Musicland Studios. Am intrat sfios în lobby-ul hotelului de lux şi am întrebat politicos la recepţie dacă renumitele studiouri mai există în incinta clădirii. Răspunsul, la fel de politicos, a fost o ridicare din umeri care, într-o secundă, a şters din memoria colectivă o bucată din istoria muzicii contemporane. Dar m-am liniştit imediat: într-un colţ, înconjuraţi de o perdea de fum de ţigară, ca un nor în jurul Muntelui Olimp, Freddie Mercury şi Jeff Lynne stăteau la o cafea. Pardon, la o Weiẞbier.
