Daniel Ionescu (Sunete)
Pâine pe cartelă și circ de tutelă. Tutela partidului unic, ce cu un drept abuziv ne-a pus să dârdâim într-un picior de plai încarcerat. Dârdâiala fricii și a frigului deopotrivă, într-o arenă strâmtă și neluminată. Un spectacol grotesc la care unii au participat cu entuziasm, dar marea majoritate prin constrângere. În acest spațiu al spectacolului absurd aplauzele au devenit sacadate, înregimentate și ele parcă în consensul unanimității absolute.
După dispariția lui Stalin în 1954, începe încet-încet destalinizarea și, astfel, viața culturală din Europa de Est începe să cunoască o firavă destindere socială și o eliberare de sub acerba tutela sovietică. Ideologia totalitară va rămâne însă în frâiele conceptului Marxist-Leninist. Resursele economice ale țărilor din blocul comunist mai erau încă suficiente pentru a conferi un trai relativ decent. De la jumătatea anilor ’60, odată cu venirea la conducerea partidului comunist român a tânărului calfă de cizmar, România cunoaște o relaxare a represiunii interne și o oarecare independență față de Uniunea Sovietică, moment care va culmina în 1968, odată cu invazia sovietică a Cehoslovaciei. Un avatar de relativă libertate plutea în aer. Din defunctul bloc comunist, viața culturală a României a avut particularitățile ei, dar în contextul epocii fiind în consens cu mișcările artistice din zona culiselor din spatele Cortinei de fier.
Muzica modernă românească a început să aibă o identitate prin anii ’60, când pe scenele festivalurilor naționale de la Mamaia și Brașov (Cerbul de Aur), cât și în emisiuni TV de varietăți, interpreți de muzică ușoară lansau șlagăre vesele și lălăitoare în maniera chansonetelor franțuzești și a muzicii de estradă italiene. Casa de discuri Electrecord a pus pe piață discuri cu interpreții faimoși ai epocii: Doina Badea, Luigi Ionescu, Margareta Pâslaru, Marina Voica, Corina Chiriac, Dan Spătaru, Angela Similea și mai sofisticații poate Aurelian Andreescu, Sergiu Cioiu sau Florin Bogardo. Lumea își descrețise nițel frunțile și parcă viața era mai frumoasă. Toate astea nu au durat însă nici un deceniu sau, cu îngăduință putem spune, până spre jumătatea deceniului șapte. Muzica populară, nicidecum cea autentic folclorică, a deținut totuși preferința producțiilor Electrecord.
Între 1965 și 1971, cenzorii au devenit ceva mai toleranți, astfel s-a publicat în România o literatură realmente îndrăzneață, s-au montat piese de teatru curajoase, s-au făcut filme interesante și chiar și o muzică originală a prins contur, iar lucrul acesta s-a întâmplat în paralel și în alte țări surori de suferință din blocul comunist. În România, „mica liberalizare” a durat până la așa numitele „teze reformatoare din iunie 1971”, după care românilor li s-a băgat cu forța din nou capul la fund, de data asta de însuși marele conducător care a dat stalinismul pe ceaușism, pe propriul său cult al personalității. Proletcultismul și-a reluat în forță poziția de supremație, cu osanale și laude demente la adresa „multiubitului” conducător, cu demolarea tradițiilor și a creativității libere, luând amploare paroxistică până la prăbușirea sa totală în 1989. Apărută în anii ’70 ca suport ideologic al realismului socialist, teoria protocronismului evidenția caracteristicile naționaliste în contrast cu sincronismul cultural universal. Se pare că la „revoluție” această trăsătură egocentristă s-a furișat, supraviețuind și perpetuându-se până chiar în mentalitatea românească a unora din zilele noastre. Cântarea României, Cenaclul Flacăra și alte manifestări cultural-artistice de propagandă au fost vehicule de răspândire a derizoriului și a grotescului. Retorica grosieră a aparatului propagandistic a acoperit aproape toate scenele culturii românești, de la informare la divertisment, insinuându-și veninul ideologic drept „lapte si miere”. Aparatul propagandistic a fost singura mașină infernală care funcționa eficient și în care politrucii epocii băgau cu zel combustibil pentru funcționarea ideologiei totalitare la parametri maximi.
Rock-ul românesc nu apucase încă până la începutul anilor ’70 să își consolideze o identitate proprie, fiind receptiv doar mimetic la perioada beat ce a trasat pe plan internațional tendințele muzicale. Formațiile „vocal-instrumentale” sau, și mai ingenios (sic), „formații de chitare electrice”, așa cum au fost ele denumite, au apărut în mai toate orașele țării, evoluând pe scenele caselor de cultură. Au fost câteva care s-au evidențiat însă prin originalitate: Sideral, Phoenix, Coral, Cometele, Entuziaștii, Sincron, Olympic ’64, Sfinx, Mondial, Roșu și Negru (cu Nancy Brandes). Originalitatea a constat, firește, nu atât în abordarea de cover-uri la modă, cât prin creații proprii. Aparițiile discografice ale acestor trupe au venit însă târziu și nu suficiente pentru a acoperi creația și muzica lor în totalitate, excelentul grup Sideral neavând nici măcar un single pentru aducerea lor aminte, rămânând în istorie mai mult cu numele și doar câteva înregistrări în arhivele radio-televiziunii române. Din păcate, soarta lor a fost experimentată și de alte trupe valoroase românești care nu au reușit să aibă înregistrări pe disc.
La jumătatea anilor ’60, când genul pop-beat era deja surclasat în lume de curentul psihedelic și apoi de muzica progresivă, la noi formațiile abia reușiseră să își încropească un set de instrumente și un sistem de amplificare proprii și adecvate unor cântări cât de cât profesionale. Această situație a fost cauzată de un cumul de factori defavorizanți. Lipsa unor producători cu intuiția pieței și a avantajului material, lipsa instrumentelor, a sălilor de repetiție, lipsa surselor de informare (discuri, presă, emisiuni radio și tv) a ceea ce se întâmpla muzical în lumea liberă, cenzura care veghea necontenit, lipsa unor turnee de promovare și mai ales obtuzitatea factorilor de decizie din cadrul caselor de producție (Electrecord, Radio, Televiziune, agenția de impresariat ARIA) au întârziat sincronizarea muzicii rock autohtone cu tendințele muzicale internaționale. Această întârziere în conturarea și definirea unei identități muzicale și a unei maturități creative a trupelor românești a durat până în momentul când a fost prea târziu ca să se mai poată. Perioada de apogeu a muzicii occidentale a coincis cu perioada în care România se întorcea la rigiditatea impusă de turnura ideologică a tezelor din 1971. Foarte puține apariții discografice notabile au reușit să marcheze cu adevărat o identitate valorică în creația românească.
Poate aprecierea mea este subiectivă, dar rămân doar câteva exemple de producții foarte bune ce pot fi comparate în standarde internaționale: de departe, pe primul loc se află cele trei albume Phoenix („Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier” și dublul album „Cantafabule”) și în ex aequo cele două albume Sfinx - „Lume albă” și „Zalmoxe”. Vin apoi single-urile Sfinx cu Dan Andrei Aldea, două albume Progresiv TM („Dreptul de a visa” și „Puterea muzicii”) și tot două albume Celelalte Cuvinte, Mondial cu un disc LP, Olympic ’64 cu un single deosebit, trei albume FFN („Zece pași”, „Zi cu zi” și „Un joc”), Pro Musica cu albumul „Rockul baroc”. „Tainicul vârtej” al lui Mircea Florian rămâne foarte în ton cu epoca apariției lui, dar notabile sunt și excelentul album de debut al lui Alexandru Andrieș („Interioare”), ca și albumul (LP) de debut „După melci” și nu mai puțin “Ia toji baladist”, producții care confirmă pe deplin talentul lui Nicu Alifantis. În maniera în care casele de producție occidentale își promovau artiștii, Electrecordul mai editează o serie de discuri sub genericul „Formații pop”, ulterior redenumită „Formații rock”, dar fără să fie urmate și de albume individuale ale tuturor trupelor prezentate pe aceste compilații. Cele mai mari pierderi în acest sens sunt inexistența unor LP-uri cu Experimental Q, Curtea Veche 43 sau formația de fete Catena, care cânta o muzică progresivă de înaltă ținută. Alte două nume care ar fi meritat cu prisosință un disc LP sunt Dorin Liviu Zaharia și Nici Vladimir. În consecință, o recoltă destul de săracă în comparație cu producțiile din celelalte țarinele vecine.
Situația nu a fost mult diferită nici în jazz, cu toate că au existat destule formații și interpreți care au reprezentat cu brio genul. Cel mai valoros disc mi se pare a fi „Spirale” a lui Paul Weiner, urmate de producțiile lui Dan Mândrila, Johnny Răducanu, Marius Popp și extraordinarul disc al Aurei Urziceanu „Seară de jazz”. Este interesant că nu s-au editat mai multe discuri de jazz în acea perioadă, dat fiind faptul că muzica de jazz nu avea texte iar cenzorii nu aveau la ce strâmba din nas. Cred mai degrabă că dezinteresul redactorilor muzicali, adică al celor care se erijau în producători, l-au arătat față de muzica de jazz și, în general, față de muzica cultă.
Atât rock-ul cât și jazz-ul aveau, totuși, sorginte occidentală și cu cât „drumul luminos spre socialismul multiavansat” lua amploare, cu atât tot ce venea din occident devenea restricționat și considerat nefast ori nevolnic.
După jumătatea a doua a deceniului șapte, libertățile s-au restrâns, în raport invers proporțional cu „realizările culturilor la hectar”. Cultura artistică și spirituală nu avea ce căuta în cuantificarea victoriilor comunismului. Pentru a demonstra că nu suntem mai prejos și că și noi suntem în stare să facem, chiar încă și mai bine, casa de discuri Electrecord a editat, mai mult pentru export, o serie de discuri cu lucrări ale unor compozitori români de muzică contemporană. Tiberiu Olah, Iancu Dumitrescu cu al sau ansamblu Hyperion, Octavian Nemescu, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Mihai Moldovan sunt câțiva autori de muzică nouă experimentală care au beneficiat de editări discografice. Seria discurilor RCM (Romanian Contemporay Music) sunt astăzi la mare căutare de către colecționari ai genului. Obediența față de dispozițiile ideologice trasate de partid, atât a promotorilor, dar și, în mare parte, a artiștilor, a făcut ca muzica rock să se limiteze între șabloanele unei permisive accepțiuni. Cei care au îndrăznit mai mult, fie au fost interziși, fie lucrările lor au fost total ignorate. Astfel, spectacole concept precum „Karma Kalyuga” al lui Dorin Liviu (Chubby) Zaharia, „Corin, vampirul din flacon și merele de aur” și „La pomul cibernetic” ale lui Mircea Florian & Ceata Melopoică, „Crocobaurul turbulent” al formației Curtea Veche sau „Peștera muierilor”, scrisă și compusă de Anca Graterol și trupa ei, Catena, au avut doar câteva reprezentări scenice în urma cărora nu a rămas nici măcar o înregistrare; travalii artistice de valoare pierdute definitiv. Cam asta a fost situația vieții muzicale în România comunistă, în timp ce...
În Iugoslavia au existat două case de discuri naționale (Jugoton și RTB) care editau și sub formă de licență producții ale unor case de discuri occidentale. Creativ muzical însă iugoslavii nu au excelat, notabile ar fi doar Kornelyans, Bijelo Dugme, Time, Buldožer, Riblja Čorba, S Vremena Na Vreme, Sedmina, Galija și Igra Staklenih Perli. Federația Iugoslavă sub conducerea lui Tito a fost cu siguranță cea mai liberă din tot blocul comunist.
Licențe ale unor titluri de muzică occidentală au fost produse și în Bulgaria de către casa lor de discuri, „Balkaton”. Nici la bulgari nu găsim prea multe trupe de rock cu o personalitate și creație aparte. Singurele nume demne de notat ar putea fi FSB și în jazz Milcho Leviev și Vasselin Nikolov.
La fel de săracă a fost viața muzicală și în R.D. Germania. Doar câteva trupe care pot fi amintite doar pentru faptul că au existat: Karat, Puhdys și Pankow. Ceva mai reprezentativă a fost totuși muzica de jazz în producțiile casei de discuri Amiga.
În Ungaria, situația a fost mult diferită. Casele lor de discuri (Pepită, Bravó, Krém) au produs un număr semnificativ de discuri cu muzica formațiilor lor. Cele mai cunoscute trupe, mult apreciate și la noi, au fost Omega, Illes, Locomotiv GT, Khartago, Syrius, Skorpio, Beatrice, Bergendy, Edda Muvek, Hobo Blues Band, Koral, Metró, Piramis și trupele cu un sunet mai progresiv East și Panta Rhei. În jazz sunt cunoscuți Gabor Szabo, Janos Gonda, Tony Lakatos, Aladar Pege și formația de jazz-rock Saturnus. Și în Ungaria atitudinea Statului față de muzica rock a fost ostilă, dar, prin tenacitate, tinerii muzicieni au reușit să-și impună constant prezența.
În pofida faptului că puterea de la Moscova a fost resimțită în structurile statale ale Cehoslovaciei, viață culturală a putut exista chiar și după invazia sovietică din ’68.
Primăvara de la Praga reușise deja să impună o cultură modernă de la care oamenii nu au acceptat să renunțe de bunăvoie. Scenă efervescență a rock-ului din Cehoslovacia este reprezentată prin Collegium Musicum și Marian Varga, Pavol Hammel, Energit, Blue Effect, Breakout, Flamengo, Fermata, Plastic People Of The Universe, The Progress Organisation, Synkopy, iar Jazzul prin Rudolf Dasek, Jiri Stivin, Karel Velebný,
Polonia, în opinia mea, a fost nația cea mai creativă din zona de est a Europei în domeniul muzical și nu numai, mulți dintre artiștii polonezi reușind să se afirme și în lumea occidentală. Niemen, Czerwono-Czarni, Dzamble, Skaldowie, SBB, Exodus, Niebiesko Czarni, No To Co, Nurt, Trubadurzy (folk beat), în jazz: Krzysztof Komeda, Complot Of Six, Mark Blizinski, Extra Ball, Kazimerz Jonkisz, Slawomir Kulpowicz, Laboratorium, Adam Makovicz, Janus Muniak, Zbigniew Namyslowski, Ossian care vor deveni Osjan, Krisztof Sadowsli, Krisztof Scieranski, Tomasz Stanko, Michael Urbaniak, Jan Wróblewski, Wojciech Karolak, Krzysztof Kgraja, Jacek Bednarek sunt doar câțiva dintre artiștii polonezi de prestigiu.
În țările Baltice și U.R.S.S., în epicentrul uraganului, ca să zic așa, paradoxul este că a fost posibil să se facă rock și chiar de foarte bună calitate. Exemplele ar fi Arsenal, Aquarium, Ariel, Kino, Zoopark, Alisa, Autograph, Eduard Artemiev - cunoscut pentru muzica sa de film, In Spe, Synopsis (Igor Garsnek și Nevil Blumberg), din Estonia: Gunnar Graps & Magnetic Band, Sven Grunberg, Kaseke, Alo Mattiisen, Ruja, Kolumbus Kris, Ultima Thule sau trupa de RIO Ne Zhdali, din Lituania Sezon Dozhdei, Saules Laikrodis și Argo, Gunesh din Turkmenistan și în jazz Ganelin Trio și David Goloschekin.
O enclavă comunistă a fost și Cuba, unde totuși soarele tropical a încins spiritul rock. Muzica rock a fost mai mult ignorată decât tolerată de către regimul comunist al lui Castro. Los Vampiros și Los Satélites au fost trupele rock populare în underground din Cuba. Chucho Valdes și Irakere au avut succes în jazz rock, asemenea și Buena Vista Social Club și Los Van Van care au cucerit mapamondul cu savoarea muzicii de jazz cu tente latino. Leo Brouwer este un foarte cunoscut și apreciat compozitor cubanez de muzică cultă.
Cât despre Albania, Coreea de Nord și China, cu mențiunea că în 1981 în China a concertat J.M. Jarre, nu am cunoștințe să fi existat ceva care să fie rock, jazz sau altă formă de muzică modernă. Aceasta a și fost totuși mai tot timpul consolarea românului, că „se poate și mai rău”.
