Ștefan Tivodar (Sunete)
Mereu mi-am dorit să aflu mai multe despre omul din spatele artistului, sperând ca astfel să dobândesc acces la reţeta ce face fiecare nou album Devin Townsend Project să fie mai bun decât precedentul.
„Oamenii, o specie îngrozită”
Ai menţionat într-un interviu acum ceva timp că în copilărie nu ţi-au fost furnizate metodele/uneltele necesare pentru a înţelege şi a reflecta felul în care agresiunile şi violenţele se întâmplau. Crezi că ai ajuns acum, după atâţia ani în care ai văzut şi experimentat asta, să ai această înţelegere?
Cred că am această înţelegere de ceva timp deja. Problema, de fapt, e felul în care încorporezi violenţa în viaţă pentru a fi mai degrabă eficientă decât conflictuală, iar când eram copil nu înţelegeam asta. În adolescenţă e foarte important să înţelegi acest lucru. Cred că propriul interes în ceea ce priveşte natura umană, a mea şi a celor care mă înconjoară, face ca acest proces de înţelegere să fie mult mai bun pentru mine. Noi, oamenii, părem a fi o specie îngrozită.
Ai putea spune că suntem cel mai aprig duşman al nostru.
DT: Da, suntem. Cu siguranţă eu însumi îmi sunt cel mai mare duşman.
La un moment dat ai spus că de-a lungul evoluţiei tale, scopul pentru care creai muzică era acela de a găsi moduri de a te descoperi, poate că un fel de auto-terapie?
DT: Da, cu siguranţă. Cred că am foarte norocos să descopăr că muzica şi arta sunt o cale de a mă exprima de la o vârstă fragedă. Este o binecuvântare să fac o carieră din asta. Până la urmă, scopul meu final este acela de a continua să sintetizez cât mai bine ceea ce sunt în viaţa asta. Cu toate acestea, m-am gândit chiar în această dimineaţă că nu mai am acest scop în sine pentru că deja fac asta. Înainte aveam de exemplu ca obiectiv a merge în turneu pentru a transmite ceea ce facem dar acum chiar fac asta, e nevoie de altceva. Merg în turneu pentru că asta fac, sunt cu familia pentru că asta sunt şi asta este o revelaţie în sine şi face crearea muzicii un pic mai dificlă pentru că am mai puţin de articulat.
Cum ţii pasul cu tot ce se întâmplă? Cum reuşeşti să găseşti noi surse de inspiraţie?
Cred că fiecare perioadă din viaţa cuiva are o identitate, o culoare şi implicit o temă proprie. Este practic ca o perioada de gestaţie prin care orice album sau etapă a vieţii tale trebuie să treacă, să se dezvolte ca să înţelegi despre ce este vorba. Cred că inspiraţia va fi mereu acolo, dar natura sa este acum mult mai evazivă decât era cândva – când erai adolescent era simplu, era despre dragoste, ură sau tristeţe. Pe măsură ce îmbătrâneşti inspiraţia devine mai subtilă. Să încerci să menţii o carieră făcând lucruri care nu sunt subtile cu inspiraţia ta care a devenit subtilă - iată o dihotomie interesantă.
Pornind de la această idee, pari să spui că atunci când te pregăteşti pentru un nou album se întâmplă un proces de introspecţie, că petreci mult timp gândindu-te şi căutând în tine înainte de a exprima ceva pe chitară şi vocal. Cât este, într-un fel, o epifanie?
Totul e subconştient. Nu sunt niciodată într-o misiune – acum o să îmi dau seama care e adevărul suprem. Ca fiinţă umană tind să fiu incredibil de confuz, la fel ca majoritatea oamenilor de fapt. Epifania vine sub forma identificării unei soluţii, spre exemplu cum faci faţă lucrurilor cu care nu ai avut de-a face până acum (antrenamentul de fotbal al copilului ori soacra). Inspiraţia nu este o căutare a unei viziuni. Epifaniile se întâmplă ca rezultat al proactivităţii, deoarece nu sunt dispus să las provocările din jurul meu să mă doboare. În tot acest proces identifici soluţii şi cred că putem numi aceste soluţii epifanii .
Poate fi acel moment în care găseşti soluţia la fel de satisfăcător ca atunci când vezi ceva finalizat?
Poate tot subconştient. Cred că dacă soluţiile ar fi atât de captivante, atunci ai deveni un masochist, încercând să îţi umpli viaţa de drame doar pentru a avea momente de revelaţie. În cazul meu se petrece exact opusul. Vreau să fie linişte, aşa că soluţiile mele vin din ideea că există prea mult zgomot şi caut metode de a opri acest zgomot din a deveni enervant. Ironia este că asta e viaţa, conflict şi rezolvare. Cumva există un gând utopic condus mai degrabă de naivitate decât de masochism că la un moment dat totul va fi liniştit.
Mai cânţi la banjo?
Niciodată. Cânt mult la bas. Când am avut copii am înţeles mai bine nevoia de sprijin şi rolul acestuia. Ca lider de trupă , într-un mediu în care vreau ca echipa mea să fie eficientă şi fericită, în această inginerie socială menită să ţină 9 fiinţe adulte din a se omorî între ele, sprijinul este necesar. Cu siguranţă trebuie mai mult sprijin decât cel dat de un banjo.
Vedem în ultima vreme un val de evenimente nefericite în lumea muzicală, cu pierderea lui Chris şi al lui Chester. Nu ai ţinut niciodată secret faptul că ai fost diagnosticat ca fiind bipolar şi există şi alţi artişti deschişi către acest subiect precum Beth Hart care încearcă să senzibilizeze publicul şi să îl facă mai conştient.
Este o întrebare complicată pentru mine deoarece ipoteza pe care lucrez acum împreună cu psihoterapeutul meu este că diagnosticul pus la acel moment a fost greşit. Deşi am prezentat în 1997 simptomele asociate tulburării bipolare, luam de asemenea şi mult acid şi cred că reacţiile mele la psihedelice erau compuse din mult ego şi din experienţele anterioare. Eram naiv şi consumam droguri care mă făceau să mă simt centrul universului. Uite, toţi oamenii îmi spun că sunt centrul Universului, deci clar e adevărat. Am făcut o serie de greşeli brutale în viaţa personală şi când am mers la psihoterapeutul meu de la acea vreme şi i-am povestit toate astea, bifam multe caracteristici aferente tulburării bipolare. De atunci însă nu am mai avut episoade.
Acum 10 ani, când s-a născut fiul meu, am mers la un alt psihoterapeut şi i-am spus că sunt deschis să accept acest diagnostic dar că mi se pare că mi-a fost atribuit cu prea mare uşurinţă. Este nedrept şi lipsit de respect faţă de cei care duc o luptă reală cu această boală să mă audă pe mine declarând că am renunţat la alcool sau la droguri şi a dispărut, deoarece o tulburare bipolară real diagnosticată nu este caracterizată de un singur episod. O astfel de afirmaţie făcută de mine subminează seriozitatea acestei boli. Nu vreau să pară că tot ceea ce trebuie făcut este să diminuezi consumul de cofeină, să nu mai bei alcool şi totul va fi bine pentru că ştim că nu aşa funcţionează oamenii.
Drept urmare, răspunsul meu la această întrebare are două părţi. Pe de-o parte, nu prezint şi nu am prezentat în ultimii 18 ani simptome/comportamente care să mă supună pe mine sau pe cineva drag vreunui risc. Pe de altă parte, când vine vorba de lucruri precum suicidul, am un prieten, muncitor, care mi-a trimis la moartea lui Chester un mail în care spunea că Chester ar fi trebuit să încerce să lucreze în domeniul lui. “Crede că avea o viaţă atât de grea, el şi milioanele lui de dolari...” Răspunsul meu la asta e următorul: dacă iei anumiţi oameni (în special oameni a căror copilărie a fost afectată de diverse feluri de lipsuri) şi îi pui în situaţii anormale/speciale, nu poţi umple toate golurile chiar dacă le oferi acestor persoane absolut tot.
Cred că există un pericol real în divinizarea oamenilor sau în atribuirea de aşteptări nerealiste. Ia-l, spre exemplu, pe Humphrey Bogart în anii 30-40. Pe vremea aceea nu exista social media, deci n-aveai cum să afli imediat că Humphrey Bogart e la baie sau face prostii cu pisica în sufragerie. Oamenii în ziua de azi simt atâta satisfacţie când văd alţi oameni eşuând, pentru că la un anumit nivel astfel pot simţi că cei care eşuează, (vedete sau nu, n.r.), nu sunt mai buni că ei. Ce sper să evit nu numai în muzică ci şi cu oamenii cu care lucrez, este ideea de ierarhie în muncă deoarece este periculoasă. În trupă sunt solist şi scriu dar rolul meu în timpul unui turneu nu este mai mic sau mai mare decât al altei persoane din echipă. Toţi suntem egali. Când văd oameni care tind să considere artiştii ca fiind fundamental mai buni, mă gândesc la asta ca la un un pericol. E grozav să poţi fi artist dar există şi o mulţime de provocări, mai ales dacă suferi de tulburări bipolare sau ai fost abuzat în copilărie, cum a fost cazul lui Chester. Pentru toate aceste lucruri nu există un manual. Eu încerc să mă înconjor de oameni, să fac sport, să mă asigur că familia mea este bine întreţinută, şi să încerc să rămân cu perspectiva a ceea ce fac ca fiind până la urmă divertisment.
