Dan „BELFAST” Anghel (Sunete)
După generaţii în şir, durii bushrangers, faţă de care un „Crocodile Dundee” nu e decât o caricatură de circ, descendenţi ai exilaţilor şi ocnaşilor, la care s-au adăugat alte neamuri sosite în căutarea unui trai mai bun, după ce au învins, parţial, ostilitatea pământului, au încercat să îmblânzească şi violenţa şi patimile de tot felul ce le zbuciumau sufletele. Şi s-au apucat de cântat. Astfel, lumea şi topurile muzicale s-au umplut de cântecele unor The Easybeats (din celebra familie Young), Men at Work, AC/DC, INXS, Savage Garden, Foetus, Dead Can Dance, Midnight Oil, Rose Tattoo, Skyhooks. Plus ale păpuşelelor Olivia Newton-John, Kylie Minogue sau Natalie Imbruglia.
Şi a mai ascultat lumea poemele şi cântecele, nu, nu ale îngerului, ci pe ale lui Nicholas Edward Cave, născut pe 22 septembrie 1957 în Warracknabeal, statul Victoria, Australia. Mai cunoscut în lumea mare ca Nick Cave. Muzician şi poet. Desigur, presupunând, prin absurd, că Woody Allen s-ar fi întâlnit cu Cave, fără să ştie cine este, l-ar fi caracterizat drept un prosper întreprinzător în zona de pompe funebre, general sudist în retragere intrat în afaceri imobiliare şi petroliere sau asasin plătit. Şi s-ar fi înşelat în toate cazurile. Pentru că, în ciuda aparenţelor, Nick Cave este un mare muzician, poet, romancier, scenarist şi, ocazional, actor.
Şi de aici începe o sarcină dificilă pentru mine. Să încerc să scriu ceva în legătură cu un om despre care, în esenţă, nu ştiu nimic. Îl admir în cel mai înalt grad pe acest artist, ale cărui albume le ştiu aproape pe de rost (fie că este vorba de cele scoase cu Birthday Party, cu The Bad Seeds sau cu proiectul Grinderman, colaborări celebre cu Shane MacGowan, de la The Pogues, cu Marianne Faithfull, cu Johnny Cash, Current 93, PJ Harvey şi mulţi alţii), ale cărui cărţi, romane sau volume de poezie le-am citit şi răscitit, ale cărui filme, la care a colaborat ca scenarist, compozitor al coloanei sonore sau actor (am văzut „Wings of Desire”, filmul din 1987 al lui Wim Wender, doar pentru că Nick Cave şi trupa The Bad Seeds apar acolo, filmaţi în timpul unui concert la Berlin), le-am văzut şi tot revăzut. De vreo douăzeci de ani am strâns/strâng TOATE interviurile, articolele, recenziile şi fotografiile cu/despre Nick Cave care au apărut în New Musical Express, Q, Mojo, Vox, Face, Uncut sau Alternative Press. Ba chiar şi pe cele, puţine, e drept, care au apărut în presa noastră (de fapt, notabile sunt doar cele apărute în R:publik). Aş putea trece, cumva, drept un mare specialist în muzica/poezia şi chiar viaţa personală a lui Nick Cave. În fapt, lucrurile nu stau deloc aşa. Cu mulţi ani în urmă am citit (din fericire pentru mine am şi ţinut-o minte) o chestie spusă de Jann Wenner, fondatorul revistei Rolling Stone, cum că "cel mai mare pericol pentru un critic/jurnalist (muzical, de film, literar, de artă, de ce vreţi voi) este să simpatizeze/deteste prea mult şi să ştie, în realitate, prea puţin". Aşa că voi recunoaşte cinstit că în ceea ce priveşte subiectul Nick Cave (ca, de altfel, în multe alte privinţe) nu ştiu aproape nimic. Nici măcar nu l-am văzut vreodată în concert, deşi mi-am propus şi mi-am dorit asta de multe ori. Habar n-am cum îşi creează universul poetic, dacă lumea versurilor sale, populată de criminali, mistici, îndrăgostiţi ucigaşi din poveşti de iubire bolnavă, roasă de temeri şi gelozie, dezaxaţi şi debili mental, răufăcători de toate felurile şi inadaptaţi, ce "trăiesc" pe fundalul unei geografii apocaliptice şi dezolante, este o plăsmuire proprie sau doar ecoul acelor bush-ballads australiene, ascultate în copilărie şi adolescenţă, pe care le poartă după el prin lume. Habar n-am cu ce demoni personali (printre care multiple dependenţe fizice şi psihice, care i-au marcat cel puţin prima parte a vieţii) are de luptat un om care se auto-declară drept nereligios şi necreştin, dar tratează cu obstinaţie teme ca păcatul, damnarea, ispăşirea, pocăinţa şi mântuirea. Un om care, totuşi (a se asculta şi reasculta „Into My Arms”, de pe „The Boatman's Call”, 1997), crede în Dumnezeu în răspărul religiei, nu din cauza ei. N-am nici cea mai vagă idee cum compune acea muzică de nedescris, întunecată, melancolică, sfidătoare, obsedantă, care este alchimia secretă (sau, poate, nici nu există vreuna) care se stabileşte între el şi celelalte "seminţe de soi rău" (Blixa Bargeld, Warren Ellis, Phil Calvert, Jim Sclavounos sunt, la rândul lor, nişte muzicieni totali, chiar dacă sunt extrem de departe de a fi nişte monumente de sănătate mentală). Aş putea să-l pun într-un lung şir numit al „poeţilor blestemaţi”, care începe, teoretic, de la François Villon şi vine până în prezent. Dar aş cobi pe faţă şi nu-mi doresc ca omul ăsta să aibă soarta celorlalţi. Prea mi-a fost însoţitor de nădejde pe drumul vieţii în mai toate momentele, şi alea bune şi alea mai întunecate, şi oricum, viaţa nu a fost întotdeauna generoasă cu el, i-a oferit, cât a putut de des, sumbre realităţi, sumbre ca muzica şi poezia lui. Nu ştiu nici dacă catalogarea lui drept vedetă pop (dar numai pop nu este ceea ce face el, având filiaţii mai degrabă în curentul beat şi punk) ar fi foarte corectă. Poate doar alt misfit, de talia lui Tom Waits, să mai fie atât de departe de sclipiciul ieftin şi de zarva stupidă ale circului grotesc pe care l-a produs showbiz-ul, aşa cum este Cave. Pentru că el, prin tot ceea ce a creat până acum, s-a dezis total de ceea ce înseamnă vedetism, vădind în schimb toate calităţile şi certitudinile unei reale personalităţi. Aproape am siguranţa că după o viaţă (care încă e plină de seve generatoare) de trudă creatoare, în care le-a gustat pe toate, în cazul lui Nick Cave vorba aia cu cele 15 minute de faimă nu e decât o glumă proastă.
Va fi inclus vreodată Nick Cave în rock'n'roll hall of fame? Habar n-am şi nici nu contează, nici pentru mine, nici pentru el. Unde e el acum astfel de lucruri îşi pierd orice semnificaţie.
