Ștefan TIVODAR (Sunete)
Niciun scriitor nu învață din propria-i călătorie dacă păstrează puterea de a șterge tot dintr-o mișcare. Scrisul înseamnă istorie în același fel in care timpul înseamnă istorie. Îmi fac curaj și voi merge mai departe: istoria mea contează prea puțin chiar dacă acum citești cuvintele mele. Importantă, la sfârșitul lecturii, e doar istoria unui australian rătăcitor numit Nicholas Edward Cave. Să țineți minte istoria asta și să vă luați bilet la concert!
Unele cântece pot fi bine scrise, altele pot fi bine produse. Ambele tipuri de muzică au șansa lor la nemurire, dar rețeta unui producător e poate o fărâmă mai puțin personală, deci mult mai ușor de replicat. Mie unul mi-au plăcut mereu cântecele scrise bine, indiferent de forma pe care au ajuns s-o îmbrățișeze la finalul aventurii de studio. Puțini oameni reușesc să scrie din capul locului un cântec bun. Pentru mine, pe lista scurtă se află Dylan, Cohen, Hendrix, Paul Simon, McCartney & Lennon, Waters& Gilmour. Ultimul, dar, cu voia dumneavoastră, nu cel din urmă pe lista asta, e domnul Nick Cave.
Generația mea l-a cunoscut pe Nick Cave în '96, odată cu „Where the Wild Roses Grow” și l-a uitat imediat după aceea. Eu am avut un avantaj în povestea asta: „There Is A Light”, o furtună de note și simțiri absolut imposibil de descris ce și-a găsit cumva locul pe un soundtrack infinit superior filmului pe care-l sprijinea: Batman Forever. Țin minte și-acum senzația inimaginabilă pentru mintea unui puști de 14 ani pe care mi-au lăsat-o, după prima ascultare, piese ca „The Hunter Gets Captured by the Game” de la Massive Attack, „Tell Me Now” de la Mazzy Star sau varianta lui Michael Hutchence la „The Passenger”. Pentru mine, apogeul acelui disc a fost însă „There Is A Light”, cu refrenul ei hipnotic și tema neobișnuită de keyboards din fundal. Un an mai târziu a apărut „Murder Ballads”. Majoritatea celor de-o vârstă cu mine au trecut repede peste duetul lui Nick cu Kylie Minogue și s-au orientat către alte tărâmuri muzicale, dar eu eram prins.
A urmat o jumătate de an de ascultări mai mult sau mai puțin metodice și organizate. Aș fi putut deveni un fan în adevăratul sens al cuvântului, dar atenția mi-a fost furată de revenirea în public a Queen odată cu lansarea „Greatest Hits 3”. Noua compilație conținea „No-one but you”, o piesă nouă ce acum știm că avea să fie ultima apariție în Queen a lui John Deacon. Trebuia să mă-ntorc la Freddie și o bună bucată de vreme n-am ascultat, consecvent, aproape nimic nou.
În 2000, l-am descoperit cum se cuvine pe Johnny Cash. Varianta lui Cash la „The Mercy Seat” m-a dat peste cap complet și-am fugit într-o suflare să mă reîmprietenesc cu Nick Cave. Între timp, crescusem nițel atât ca gusturi muzicale cât și ca rezistență la efort în fața metaforei - prin urmare, am luat la mână / ascultare toate albumele lui Nick cu The Bad Seeds, având alături versurile printate pe furiș folosind imprimanta laboratorului de informatică al facultății. Îmi amintesc că mi-au plăcut la nebunie „Sugar Sugar Sugar”, „Loverman” și „Wanted man” (probabil datorită conexiunii cu Cash și Dylan). Am fost iarăși la un pas de a-i acorda atenția totală și Nick a pierdut din nou: în Octombrie 2001, Leonard Cohen a lansat „Ten new songs” și lumea mea s-a schimbat definitiv.
În anii ce-au urmat am descoperit și ascultat multe sunete noi. Muzica e una dintre cele mai frumoase constante ale vieții mele de zi cu zi și fără balansul perfect între melodie și vers, zilele mi-ar curge mult mai trist. Între un cântec bun și o carte bună, orele libere trec întotdeauna cu spor și nicio clipă nu-i cu adevărat pierdută.
O recunosc: ritmul „descoperirilor” mele din zilele astea e mult mai puțin alert decât era la începutul anilor 2000. Timpul liber s-a micșorat dramatic și trebuie să fiu mult mai atent și selectiv in alegeri - tocmai de aceea poate, mă trezesc mai des decât într-o vreme întorcându-mă spre oameni a căror artă a însemnat cândva ceva pentru mine. Așa m-am reîntors la Nick, odată cu incredibilul „Push the Sky Away” din 2013.
M-am apucat pentru a doua oară de ascultat muzica lui cu carnețelul de versuri pe masă - de astă dată, internetul îmi stătea în buzunar și mi-a fost mai ușor. De astă dată, felul lui de a scrie și cânta mi-a rămas în urechi cum se cuvine și mi-a influențat uneori alegerile și-n privința felului în care am scris propria muzică.
Mi-am dorit mult să-i văd live pe Nick și compania. Până în 2018, visul ăsta nu s-a realizat încă - asta e vestea proastă. Vestea bună e că de-a lungul anilor am reușit să-mi aleg favoritele și să le așez într-un soi de playlist ce mi-a fost până acum un înlocuitor satisfăcător de concert. Cum întâlnirea pe viu cu d-nul Cave necesită o pregătire serioasă, cred că nu-i tocmai cea mai rea idee să-mi împart playlist-ul cu voi.
„From Her to Eternity” stă cuminte fix la mijlocul discului cu același nume - primul material oficial Nick Cave and The Bad Seeds. La o primă vedere, piesa pare o dezordine improvizată și murdărită excesiv de distors și efecte. De acord: e nevoie de mai multe ascultări pentru o împrietenire cum se cuvine cu piesa, dar, odată ce descoperi intensitatea interpretării vocale a lui Nick și te obișnuiești și cu repetarea obsesivă și apăsătoare a refrenului, lucrurile încep să se schimbe și parcă vrei s-o mai auzi odată. Piesa e construită din multe straturi potrivite cu grijă, așa că merită o șansă.
„Wanted man” e alegerea mea principală de pe „The Firstborn Is Dead”. Îmi place felul în care intensitatea piesei crește încet, dar sigur, odată cu apariția de noi instrumente în peisajul sonor, îmi plac în mod particular chitara slide și muzicuța, îmi place felul în care Nick și compania au lucrat cu materialul lui Dylan și Cash. Nu-i tocmai cea mai bună idee să fii la volan când începe „Wanted man” - vei căuta să accelerezi fără să-ți dai seama. În orice altă situație însă piesa a șasea de pe albumul doi al lui Nick alături de The Bad Seeds merită atenția voastră și sper să o auzim și live la București.
„Something Gotten Hold of My Heart” e alegerea mea de pe albumul trei. „Kicking Against the Pricks” e o colecție de piese scrise de alții și reînregistrate de Nick Cave &Co în 1986. Întreg albumul are o savoare aparte dar „Something's Gotten Hold of My Heart” îmi pare specială și e una dintre favoritele mele all-time când vine vorba despre munca unor artiști ce preiau cântece ale altora. Piesa îmi pare în mod particular potrivită sound-ului trupei, chiar dacă nu împinge limitele performance-ului în zona în care Nick e obișnuit să meargă. Uneori, less IS more.
Favorita mea de pe albumul patru, „Your Funeral... My Trial”, e „Stranger Than Kindness”. Piesa nu-i scrisă de Nick Cave ci de partenera lui la acea dată, Anita Lane, alături de muzicianul german Blixa Bargeld. Tocmai când credeai că știi ce-nseamnă în linii mari muzica și stilul lui Cave, „Stranger Than Kindness” te lovește cu un alt soi de intensitate interpretativă: percuția e îngropată în mix mult sub voce și restul de instrumente iar obișnuitul crescendo abrupt lasă loc unui puls constant, diluat prin comparație cu restul pieselor NC. De ascultat cu atenție și răbdare!
De pe „Tender Prey”, albumul cinci, n-am cum să aleg altă piesă decât „The Mercy Seat”. E abia a doua oară când playlist-ul meu și setlist-ul de concert Nick Cave coincid și nici n-avea cum să fie altfel: piesa reprezintă esența muzicii lui Cave din orice punct de vedere ai aborda problema și n-are rost să spun nimic în plus. Dacă la asta adaug și varianta lui Johnny Cash, rezultă că avem în față unul dintre cele mai bune cântece scrise vreodată.
„Lament” e favorita mea de pe albumul șase. Tonul vocii lui Nick Cave se potrivește ca o mânușă pe aranjamentul instrumental centrat în jurul ideii de orchestră, piesa are ritm și nimic din instrumental nu-ți fură atenția de la versuri. Multe dintre piesele NC necesită ascultări repetate pentru o împrietenire ca la carte. Nu-i cazul cu „Lament", pentru mine acest cântec e exemplul perfect pe care l-ai putea oferi cuiva spre a-l tenta să asculte mai mult.
„Henry's Dream”, albumul șapte, mi s-a părut întotdeauna un material bunicel, dar nedem de discografia lui Cave. Cele nouă piese de pe disc funcționează bine ca un tot unitar dar niciuna dintre ele nu mi-a rămas în minte în mod particular la final. O situație relativ similară o are pentru mine și discul opt, „Let Love In”. La capătul a patru ani de creativitate și două albume scoase pe piață, singura piesă Nick Cave a acelei perioade pe care o simt ca fiind demnă de pus în ramă e „Loverman” - e drept că aceasta din urmă e una dintre favoritele mele când vine vorba de Cave.
Albumul nouă, „Murder Ballads”, e în schimb o bijuterie de la cap la coadă. Îmi vine tare greu să aleg cea mai bună piesă de pe disc așa că vă provoc să-ncercați trei dintre ele. Toată lumea a ascultat „Where the Wild Roses Grow” cel puțin o dată și asta-i bine: cântecul e fără îndoială una dintre cele mai bune compoziții ale lui Cave. (Re)descoperiți însă, vă rog, și varianta lui NC la „Death is not the end” - piesa compusă de Bob Dylan capătă noi dimensiuni în interpretarea lui Cave alături de PJ Harvey, Shane MacGowan și Kylie Minogue. Nu în ultimul rând, s-ar cuveni să ascultați măcar o dată „The Curse of Millhaven” pentru ceea ce aș putea descrie ca fiind un amestec neașteptat între stilurile lui Tom Waits, Johnny Cash și Leonard Cohen.
Cu „The Boatman's Call”, Cave repară problema albumelor mai puțin inspirate de la începutul anilor '90. Și de astă dată mi-a fost greu să mă decid asupra unui favorit. Instinctiv și personal, prima mea alegere de pe disc va fi întotdeauna „People Ain't No Good” pentru simplitatea muzicii și felul în care ea pune atât de bine în valoare versurile. „People Ain't No Good” e o piesă grozavă și mi-aș dori să o ascult live cândva.
„No More Shall We Part” e un disc foarte bun, însă foarte greu de etichetat într-o direcție sau alta. Pentru mine, cea mai bună piesă de pe disc e „Fifteen Feet of Pure White Snow”, un festin audio-cinematic la care n-am fost în stare să rezist niciodată. Piesa are pe alocuri puternice accente de The Doors, iar potrivirea celor două stiluri de a scrie muzică e absolut genială.
„Nocturama”, albumul 12, sună pentru mine haotic, neinspirat și nefericit. Înregistrat în doar o săptămână, discul nu are identitatea și ritmul cu care mă obișnuisem. „Rock of Gibraltar” salvează nițel lucrurile prin ușurința cu care se dezvăluie ascultătorului (amintind cumva de „People Ain't No Good”), dar nu m-am descoperit niciodată tânjind să aud vreuna dintre cele zece piese de pe disc interpretate live. Talentul e evident încă acolo, dar uneori piesele pur și simplu nu se îmbină cum se cuvine.
„Abattoir Blues/The Lyre of Orpheus” e un dublu album de o frumusețe rară, în același timp o fiară sălbatică și un studiu de caz despre domesticire. N-am să uit niciodată primele ascultări ale pieselor „The Lyre of Orpheus” și „There She Goes, My Beautiful World” - cele două reprezintă unele dintre cele mai bune piese produse de Cave de-a lungul timpului și merită atenția voastră cu vârf și îndesat. Din păcate, niciuna dintre piese nu și-a aflat locul în setlist-ul turneului din 2017. Oare putem spera la surprize?
Acum zece ani făceam cunoștință cu „Dig, Lazarus, Dig!!!” și restul celor 10 piese de pe albumul 14 marca NC. N-am înțeles niciodată cum reușește Nick să-și păstreze intensitatea intepretarii și inspirația versului după atâta timp - cert e că fiecare nou material sună ca și cum ar fi primul. Mi-aduc aminte că acum zece ani albumul, nou la acea dată, m-a cucerit de la cap la coadă și piesa ce dă titlul materialului rămâne printre favoritele mele și azi.
Din 2008 încoace, Nick Cave a mai scos două discuri cu The Bad Seeds: „Push the Sky Away” în 2013 și „Skeleton Tree” acum doi ani. Ambele materiale sunt remarcabile în felul lor („Skeleton tree” ar putea intra chiar în top 3 albume NC din toate timpurile), dar simt că ne apropiem din nou de o zona în care inspirația lui Nick ar putea beneficia de o pauză, așa cum s-a întâmplat la începutul anilor '90. „Higgs Boson Blues” din 2013 și „Jesus Alone” din 2016 sunt ultimele intrări în playlist-ul despre care vă vorbeam. Firește, veți mai găsi acolo și „There Is A light”, despre care vorbeam la începutul textului pe care-l citiți acum.
