Fie că ne gândim la muzicianul de clasică sau de jazz din sala de concert aflat singur în fața audienței sau la muzicianul de rock interpretând o solistică a instrumentului său, actul solo reprezintă indubitabil o expunere la vulnerabilitate. Când muzicianul abordează un act solistic nu este nimeni în preajma lui să îl poată salva de la o eroare interpretativă sau să-i acopere o notă pusă aiurea. Solistul este expus vulnerabilității, dar această expusă vulnerabilitate, în mod paradoxal, devine tocmai puterea care emoționează și vrăjește publicul. Solistul deține cel mai important rol și poate reprezenta momentul de grație într-o piesă muzicală. În timpurile ancestrale, expresiile sonore, vocale și ritmice, au avut o încărcătură mistică ce însoțeau ritualuri de incantații. Antropologia presupune că inițial expresiile vocale au cuprins trei structuri formale: „logogenice”, în care cuvintele reprezintă baza incantațiilor repetitive; „patogenice”, prin care sunete nonverbale exprimau diferite stări sufletești; și „melogenetice” care dădeau formă muzicală prin combinarea primelor cu ritmul, frecvența și vibrația. Muzica, ca și formă a limbajului ritmic și a comunicării, a avut caracterul unui act comunitar. Un „hei rup-ism” primordial ce însoțea o activitate lucrativă în grup sau de invocare a spiritelor benefice prin intermediul unui „solist” șaman. Muzica este magică, dar și utilitară în același timp, fiind elementul de apariție a ordinii sociale și a muncii comunitare. În societățile arhaice, aceste activități aveau doar un rol de ritual și nu de destindere și de producere a plăcerii artistice. Perpetuat peste vremuri, nici astăzi o liturghie bisericească nu are nimic în comun cu actul artistic, ci rămâne doar în sfera ritualică și mistică.
Primele exprimări solistice au avut apanajul eliberării și depărtării de grup în solitudine. Un epitom al tristeții uneori, așa cum întâlnim în blues sau adesea în muzica folk sau de baladă. Solistica conferă o totală libertate, deoarece nu este necesară păstrarea tempoului cu ceilalți muzicieni, momentul solistic putând fi pur improvizatoric. Solistica este cea mai spectaculoasă dintre toate formele muzicale, deoarece muzicianul devine interpret. Prin talent, virtuozitate și ingenuitate, interpretul poate acapara doar pentru sine o audiență întreagă. Mulți interpreți recurg în timpul solisticii la intuiția de moment, conferind astfel actului artistic prospețime și inedit. Forma improvizației a revenit cu adevărat în muzică odată cu apariția blues-ului și a jazz-ului.
Noțiunea de interpret ca figură centrală într-o orchestră a apărut odată cu perioada barocă. Interpretarea unei secțiuni muzicale pe instrumente cu clape (clavecin), instrumente de coarde (viola de gamba sau violoncel) sau de suflat (clarinet și oboi), cât și lucrări de repertoriu vocal, au fost anume compuse pentru interpreți. De la Bach și Scarlatti la Monteverdi și Purcell, barocul a diversificat și stilizat estetic compozițiile muzicale, conferind de multe ori importanță aparte solisticii. Aceasta a fost epoca în care solistului i s-a acordat un statut privilegiat de admirație. Uneori, solistul este acompaniat de orchestră sau instrumente de acompaniament, cum ar fi în concertele pentru pian și orchestră sau alte instrumente în solistică și orchestră. Arcangelo Corelli introduce forma de „concerto grosso”, în care un grup de muzicieni, cvartet de cameră cu predilecție (concertino), preiau pe rând partea solistică a piesei. Ne pare cunoscută această abordare? Păi să ne uităm la New Trolls și să ascultăm albumele lor „Concerto grosso nr. 1 & 2” sau Emerson Lake & Palmer „Works vol. 1 & 2”.
În muzica cultă, „cadenza” reprezintă de cele mai multe ori partea concertului în care solistul își demonstrează virtuozitatea interpretativă. Cam același lucru se întâmplă în jazz și rock, în special în rockul progresiv. În jazz întâlnim cel mai adesea părți solistice în care solistul demonstrează abilități tehnice și de virtuozitate interpretativă. Mai totdeauna aceste „cadenze” sunt de natură improvizatorică. În anii ’60, John Coltrane extinde limitele interpretative spre o totală libertate multifonică în inspirație de moment, totodată deschizând calea spre tărâmurile neconvenționale ale free jazzului și a avangardei. Pharoah Sanders, Ornette Colleman, Cecil Taylor, Sun Ra sau Anthony Braxton duc adesea la extrem stilistica sunetului liber în abordări de structuri atonale poliritmice și politempice. Muzica progresivă este preponderent dominată de instrumentele de clape, iar în muzica pop și dance de sintetizatoare. Sunt emblematice performanțele solistice ale unor Vincent Crane (Atomic Rooster, Crazy World of Arthur Brown), Rod Argent (Argent, Zombies), Keith Emerson (EL&P, Nice), John Evan (Jethro Tull). În blues sau în jazz, multe albume solo sunt denumite sau conțin cuvântul „alone”, ca o referire directă la starea sufletească relevată de solitudine. Albume solo antologice sunt semnate în jazz de către Bill Evans, Keith Jarrett, Chick Corea, Art Tatum, Thelonius Monk, Cecil Taylor, McCoy Tyner.
Hendrix, Clapton, Santana, Fripp
Partituri pentru chitară solo s-au scris încă din sec.XVIII de către Fernando Son și Mauro Giuliani, dar abia spre sfârșitul secolului XIX chitara devine un instrument cu personalitate. Compozițiile spaniolului Francisco Tárrega vor facilita intrarea chitării în sălile de concert. Foarte cunoscute vor deveni însă lucrările „Concierto de Aranjuez” și „Fantasia para un gentilome” ale lui Joaquin Rodrigo. Chitara este însă pe deplin vedetă în muzica rock, obținând titulatura de „chitară solo”. Panteonul chitariștilor soliști este cât se poate de bogat și de variat. Printre primii chitariști de excepție au fost Django Reinhardt, care a și impus un stil anume de jazz (manouche), Charlie Christian, inovator al unei tehnici de cântat ce a fundamentat stilulurile bebop și cool jazz, Wes Montgomery, care a influențat apariția fusion-ului și smooth-jazz-ului. Chitariștii negri de blues John Lee Hooker, Muddy Waters, T-Bone Walker, Howlin’ Wolf, B.B. King și Otis Rush au influențat prin stilul lor majoritatea chitariștilor pe care îi apreciem atât de mult astăzi. Sunetul chitării solistului de country rock James Burton devine inedit prin înlocuirea corzilor normale de chitară cu cele de banjo. Les Paul este inventatorul unei chitare care îi poartă și numele. Richie Sambora a afirmat că sound-ul chitării lui Les pare a fi venit din altă dimensiune spațială. O adevărată emulație competitivă între artiștii americani și cei britanici se va naște odată cu așa numita „British invasion”, iar aceștia împreună vor stimula o întreagă pleiadă de chitariști din întreagă lume aspiranți la statutul de vedetă rock. Chitariști britanici precum Eric Clapton, Jimmy Page, Jeff Beck, David Gilmour, Mark Knopfler și a americanilor Jimi Hendrix, Frank Zappa, Ștevie Ray Vaughan, Steve Vai, J.J.Cale, Duane Allman sau canadianul Frank Mariano vor marca prin tehnică și stil esența muzicii rock și a unor excepționale pasaje de virtuozități solo. Prin felul cum abordează tehnica de cântat, britanicii Robert Fripp și deopotrivă Fred Frith sunt inovatori care au dus sunetul chitării dincolo de limitele stereotipe, deschizând noi peisaje sonore în teritorii experimentale. În aceeași zonă a muzicii de avangardă, înregistrările solistice ale americanilor John Fahey, Marc Ribot și David Torn reprezintă repere esențiale ale versatilității sunetului de chitară.
Carlos Santana este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți chitariști rock. A introdus în muzica rock sonoritățile exotice ale Americii Latine, dar face și trecerea către jazz, ceea ce John McLaughlin, Al Di Meola sau Paco de Lucia făcuseră deja. Combinând tehnica lui Hendrix cu stilul texas, Ștevie Ray Vaughan va crea o identitate sonoră inconfundabilă din chitara sa. Asemenea lui Vaughan, Frank Mariano (& Mahogany Rush), după ce se va trezi într-o dimineață cu senzația că în el s-a instalat chiar spiritul lui Jimi, va aborda și el stilul și accentele de fuzz și distorsiuni de la Hendrix. George Harrison i-a făcut intrarea lui Ravi Shankar pe scena internațională, popularizându-l pe magnificul virtuoz al sitarului. Psychedelia a fost influențată major de stilul „raga” și de metrica ritmică a măsurilor indiene. Multe piese psihedelice sunt lungi incursiuni de sunete hipnotice. Ry Cooder (Ceyleib People), Jerry Garcia (Greatful Ded), Jorma Kaukonen (Jefferson Airplane), Roky Erickson (13th Floor Elevators), Michael Monarch (Steppenwolf), cât și Jimi Hendrix, Frank Zappa și Syd Barrett sunt nume de referință al solisticii de acest gen. Adeseori, unele trupe de rock au în componentă doi chitariști solo care se provoacă în dueluri improvizatorice: Andy Powell și Ted Turner (Wishbone Ash), Francis Rossi și Richie Malone (Status Quo), Duane Allman și Dickey Betts (Allman Brothers).
Liderul incontestabil al solo-ului de chitară rămâne însă a fi Jimi Hendrix. Prestațiile lui de la festivalul de la Monterey (1967) cu al său Stratocaster pe care l-a exorcizat până la flăcări, apoi la festivalul Woodstock din 1969 au fost demonstrații ale desăvârșitei și revoluționarei sale tehnici chitaristice. Pete Townshend își distruge și el chitara pe scenă până o face pulbere. Scena antologică din filmul, nu mai puțin antologic, Blow Up, unde Jeff Beck își rupe chitara lovind-o de amplificator capătă o semnificație simbolică.
Basul ca instrument solo
Solistica de bas a apărut și ea în contextul discursului narativ concertistic. Chiar dacă momentul de solistică apare mai rar în performanțele scenice, rolul basului este esențial în dinamica muzcii moderne. John Entwistle (The Who), pentru scurtul intermezzo de solo bass din piesa „My Generation” este considerat a fi primul solo de bass din istoria rock-ului. Pe primul album Led Zeppelin, John Paul Jones este prezent cu două scurte solistici de bas. Pasaje de solistică de bas sunt incluse și pe albumele The Queen (John Deacon), Aerosmith (Tom Hamilton), Fleetwood Mac (John McVie), Cream (Jack Bruce), Manowar (Joey DeMaio), Green Day (Mike Dirnt), Rancid (Matt Freeman), Rush (Geddy Lee). În jazz, solourile de bas sunt totuși mult mai frecvent întâlnite decât în alte genuri, exponenți de excepție fiind Jaco Pastorius, Eberhard Weber, Paul Chambers, Dave Holland, Charlie Haden, Stanley Clarke, Ron Carter, Charles Mingus, Arild Andersen, Marcus Miller, Victor Wooten.
Nu pot încheia fără a menționa și solistica pentru instrumentele de suflat. Saxofonul deține, desigur, cea mai importantă poziție, atât în jazz, cât și în rock-ul cu precădere progresiv sau alternativ. Printre cei mai marcanți soliști ai saxofonului îi indentificăm pe: Charlie Parker, John Coltrane, Ornette Colleman, Rahsaan Roland Kirk, Cannonball Adderley, Wayne Shorter, Sonny Rollins, Pharoah Sanders, Mel Collins și Ian McDonald (King Crimson), David Jackson (VDGG), Barbara Thompson (Colosseum), Lindsay Cooper (Național Health). Identitatea sonoră a unor piese clasice de jazz este sublimată de sunetul trompetei. Datorită inovațiilor sale interpretative, Miles Davis este poate cel mai important și influent instrumentist de jazz. Ian Carr, Chet Baker, Art Farmer, Donald Byrd, Dizzy Gillespie, Mark Stockhausen, Michael Mantler, Jon Hassell sunt nume importante ale solisticii de trompetă. Flautul a fermecat în suflul unor soliști precum: Ian Anderson (Jethro Tull), Peter Gabriel (Genesis), Thijs Van Leer (Focus), Paul Horn și Jeremy Steig. Nici vioara ca instrument solo nu lipsește din peisajul jazz-rock contemporan, cei mai de seamă reprezentanți fiind Eddie Jobson (Roxy Music, UK, Jethro Tull), dar și triada franceză Stephane Grappelli, Jean-Luc Ponty și Didier Lockwood.
Muzicienii care se aventurează cu aplomb în explozii solistice au personalități în aparență puternice, însă structura lor intimă este adesea de o fragilitate pe care sensibilitatea o relevă în emoții unice. Chiar dacă pot apărea epigoni sau imitatori, aceștia nu vor reuși niciodată să se ridice la înălțimea artistică a acestor unicate. Carisma și talentul aparte al celor hărăziți cu geniu sunt nestemate ce rămân să strălucească veșnic. Un Freddie Mercury nu va putea fi niciodată înlocuit și nici măcar egalat. Asemenea, icoane ale culturii rock cum ar fi Jim Morrison, Jimi Hendrix și Janis Joplin sau Keith Emerson și Leonard Cohen nu își vor putea găsi vreodată oglinzi fidele. Ei au lăsat în urma lor o moștenire la care mulți tind, dar stelele lor se află în constelații inaccesibile dedublării.
