Anul trecut, în noiembrie, am primit un mesaj de la o prietenă de-a mea, Nicole, absolventă de Conservator la secția de canto jazz. Voia să mă întrebe dacă vreau să merg cu ea la un concert de jazz, la Control, al unor prieteni de-ai ei. Știam că dacă mă cheamă ea la vreo cântare, înseamnă că va fi mișto, așa că nu am ezitat. Urma să văd trupa 7th Sense în colaborare cu doi muzicieni din Marea Britanie. Și, totuși, ce am văzut acolo s-a simțit ca mai mult decât un concert, s-a simțit ca o întrunire, o mare adunare de prieteni, majoritatea tot muzicieni.
Concertul a fost, de fapt, un eveniment pentru lansarea albumului „Light In Chaos”, material dedicat unuia dintre cele mai importante figuri din lumea jazz-ului local pentru ei încă din studenție, regretatul Voicu Rădescu, fostul patron Green Hours.
Nu pot spune despre mine că sunt cunoscătoare de jazz. Mai fusesem la concerte de jazz, doar că foarte diferite. Îndrăznesc să spun „ceva mai culte”, doar în virtutea spațiului și importanței artistului. Ca să dau un exemplu, voi menționa concertul marelui violonist Sir Nigel Kennedy, intitulat „Blue Note Sessions” din 2006 (parcă). Eu am avut genul ăsta de experiențe cu jazz-ul. Stai jos, ascultă, râzi un pic de excentricitatea cu care maestrul mai ia câte o dușcă direct din sticla de whiskey în timp ce plimbă arcușul pe coarde, aplaudă și pleacă acasă. Nu am fost niciodată aproape de un stil mai „prietenos” de jazz, așa cum am fost în seara aceea.
Ce mi-a stârnit un val de curiozități a fost sesiunea de improvizație de la final. Să fiu sinceră, știam că jazz-ul are partea asta importantă, specifică genului, dar nu știam că se face în mod regulat, separat de concertul propriu-zis. Oare cum se pot înțelege așa, din priviri? Oare cât curaj să ai sau cât de pregătit să te simți să pășești pe scenă pe orbește? Cum se raportează ei la improvizație? Am avut multe întrebări despre asta în prima seară, iar pe parcurs, a început să mă fascineze comunitatea lor, felul în care se susțin și ce îi leagă, mai presus de muzică. Seara aia mi-a rămas întipărită pe creier până când mi-am amintit că sunt jurnalist și am superputerea de a cere răspunsuri cu un strop de nerușinare profesională. Așa că, pentru a-mi potoli curiozitatea, care mă mânca deja în palmă de cam două luni, i-am dat mesaj Laurei Benedek, basistă 7th Sense și, din câte am înțeles de la Nicole, o figură importantă pentru comunitatea locală de „jazziști”, după cum se alintă ei.
În primă fază, m-am întâlnit cu ea, Lucas Contreras, chitarist 7th Sense și Sergiu Bivol, trompetistul formației, la o repetiție la băieți acasă. Am avut norocul să îi și văd în acțiune în timp ce compuneau. Piesa nouă se numește „Violet Lights” și e o compoziție foarte colorată și dinamică. Am stat și i-am ascultat pe canapeaua din sufrageria mică și luminoasă, și mă relaxam. M-am amuzat la un moment dat când Lucas, opunându-se propunerilor de modificări la nu-mai-știu-care parte a piesei, a întrebat „Nu! A sunat bine. A sunat incredibil, nu?” și și-a întors ochii spre mine, fără să întoarcă tot capul. După sesiunea de repetiție, am mers împreună în bucătărie pentru a-i întreba câteva chestii despre ei. M-am hotărât că va trebui, cel puțin în această explorare, să încep dinăuntru spre afară.
Istoria 7th Sense
Povestea 7th Sense a început în primăvara anului 2019, când Laura, încă studentă la Conservator, a primit o rezidență artistică la Green Hours, un loc important pentru studenții de la jazz din București la vremea aceea. Totul a început din intenția ei de a se descoperi din punct de vedere muzical, să exploreze mai multe fațete ale jazz-ului și să cânte cu diverși muzicieni, în cât mai multe formule. Ea și-a dat seama că formula care avea să devină 7th Sense funcționează frumos, ca muzicieni se complimentau unii pe ceilalți. La început cântau cover-uri din zona de jazz din Regatul Unit. Mi-a povestit că a rămas profund impresionată de scena locală jazz din Anglia și că și-a dorit să aducă acel je ne sais quoi și în România. Mai apoi au început să își creeze și propriile compoziții.
Derulăm pe repede-înainte și ajungem la finalul 2022, la lansarea albumului „Light In Chaos”, unde colectivul de muzicieni a avut în alcătuire și componenți de peste hotare, care au adus într-adevăr acel flair britanic concertului, Joe Bristow la trombon și Richie Sweet la percuție. Trupa a colaborat cu mai mulți instrumentiști străini, iar abordarea a fost „cere și ți se va da”. Laura a intrat în legătură cu artiști prin intermediul internetului, pentru a include pe înregistrare mai mulți muzicieni pe care îi admiră. Ăsta a fost și cazul muzicienilor veniți aici pentru concert, cu toate că nu au fost chiar așa de ușor de găsit precum sună, iar cu ajutor financiar din partea clubului Control, care văzuse deja cât succes a avut evenimentul lor anterior, „Jazzunit.”, au făcut împreună un spectacol care îmi va rămâne imprimat pe lobul frontal mulți ani. Asta dovedește și aspectul foarte deschis al comunicării dintre artiștii noștri și cei din plan internațional, cumva toate aceste mici comunități se susțin una pe cealaltă, se inspiră reciproc și colaborează din pasiune și nevoia de explorare.
De ce jazz?
În calitate de spectator curios, am vrut să aflu și câteva aspecte legate de muzică, din punctul de vedere al unor artiști care au studiat și care își dedică viața artei.
De ce ați ales jazz-ul ca formă de exprimare muzicală?
Sergiu: Eu am studiat muzică clasică, trompetă clasică. Eu îmi doream să devin trompetist solo, dar la muzica clasică foarte rar vezi așa ceva și e și foarte greu. În România nu sunt trompetiști solo de muzică clasică. După m-am împrietenit cu ei. Cântam de puțin timp jazz și încă nu știam foarte bine. Am plecat cu Laura și încă o trupă în Anglia la un moment dat și acolo, la un concert, mi-am dat seama că oamenii se distrează pe jazz în același fel cum se distrează pe pop, iar instrumentiștii erau ca vocaliștii cumva. Ieșeau în evidență. Asta mi-am dorit și eu.
Lucas: Eu am început târziu cu muzica, pe la 17-18 ani și m-am apucat serios pe la 20. Dar când am luat chitara în mână m-am îndrăgostit instantaneu. Din prima, am simțit că dacă vreau să ajung undeva cu muzica, trebuie să încep să compun. Instrumentiștii faimoși nu sunt cunoscuți pentru că au o tehnică impecabilă, ci pentru că au compoziții frumoase. M-am apucat de facultate în Columbia și acolo m-am apucat de jazz. Când mi s-a oferit șansa să cânt jazz, mi s-a deschis și ușa către compoziție, către un fel de a mă exprima. Mă pot exprima foarte liber prin jazz.
Laura: Eu sunt din Brașov, unde am cântat într-un ansamblu instrumental-vocal, iar fiul dirijoarei, tot basist de jazz, m-a inspirat să încep să cânt jazz. Îmi aduc aminte de un concert incredibil al trupei lui. Ei cântau funk și soul, nu chiar jazz. Când au urcat pe scenă, am simțit că vreau și eu să fac asta, ceva asemănător. El m-a îndrumat puțin după. Deci de acolo a pornit. Însă mie mi-a schimbat viața scena de jazz din Marea Britanie. La Conservator făceam ce făceam, standarde, studiu, tehnică, dar în contextul scenei de jazz din Anglia, am simțit că pot fi eu însămi.
Cum vă raportați la improvizație și cum o abordați?
Laura: Cred că are legătură și cu încrederea și experiența. Ne intuim deja direcțiile în care vom conduce muzica. Și ne place ce îi place și celuilalt, ne cunoaștem chichițele și, atunci, lucrurile se sincronizează și sună armonios.
Cât la sută e muncă și cât la sută e talent?
Sergiu: Cred că 70% muncă și 30% talent. Cam așa. Adică am colegi ca studiază mult mai puțin decât mine și le ies unele pasaje mult mai repede decât îmi ies mie.
Laura: Eu cred că... Nu știu... 80% muncă, 20% talent. Oricum, talentul nu prea contează fără efort. Nu poți să îți fructifici talentul fără să muncești. Vorbind din propria experiență, majoritatea succeselor mele se datorează unui volum foarte mare de muncă. Mai și trebuie direcționat, trebuie să ai o intenție față de propriul talent. Dacă nu stăteam să dau 100 de mail-uri, să studiez cât pot când pot, nimeni nu mi-ar fi dat un loc în line-up la festivaluri și nu m-ar fi ajutat să fac concerte.
Lucas: În ultima vreme mi-am dat seama de ceva: talentul e cât de mult muncești. Talentul înseamnă cât de multă poftă ai să te apuci de treabă. Dorința aceea.
M-au invitat la evenimentul lor, „Jazzunit.” de pe 20 februarie, pentru a cunoaște mai bine comunitatea lor, proiectul și scopul său și, desigur, pentru a asculta o trupă desăvârșită de jazz din Cluj, care a cântat un tribut James Dewitt Yancey, cunoscut sub numele de scenă J Dilla. Eu nu mai auzisem nici de subiectul tributului, însă mi-am dat seama acolo de influențele groovy de hip-hop amestecate în gama de frecvențe colorate. Urma să aflu cum și-au propus cei de la 7th Sense să aproprie lumea de jazz și să îi transforme reputația în ceva mișto și distractiv, pe care lumea să și danseze. Și a fost, într-adevăr ca o noapte de club inedită, urmată de o cântare mică de-a lor și de o sesiune de improvizație.
Concertul principal a fost extrem de dinamic, un fel de combinație armonioasă de jazz și hip-hop pe care nu o mai auzisem până atunci. Am stat în fața scenei, alături de noii mei prieteni. Deasupra noastră, cei opt artiști se bucurau la maximum unul de celălalt, își zâmbeau, săltau și erau vizibil furați de muzica pe care o interpretau. Jazz-ul pe care l-am auzit acolo prindea o sumedenie de nuanțe și forme. M-am simțit ca un copil entuziasmat să descopere o nouă aromă de dulce.
Magia din spatele improvizației
După spectacol, am stat puțin la „jam session”, să ascult improvizațiile celor care au venit. Să revăd, de fapt, ce m-a atras la comunitatea asta încă de la început. Nu e greu să înțelegi de ce sau cum fac improvizații când îi privești pe scenă. Totul merge parcă fluid, are un sens și o direcție. Când te uiți la ei, explicațiile tehnice și întrebările teoretice par de prisos. O fac pentru că le place și o fac bine pentru că vorbesc aceeași limbă. Totuși, am ignorat principiul de „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Am vrut să aflu, din cuvintele lor, cum privesc ei improvizația și comunitatea din care fac parte.
Am vorbit cu Dan Dima, toboșar Acid Hotline, pentru a afla care e perspectiva lui.
Ca toboșar, cum te raportezi la improvizație?
Dan: Improvizația pentru mine e o conversație cu sinele, o manifestare definită prin imperfecțiune asemenea condiției umane, prin care îmi transpun stările interioare în plan sonor și invers cu scopul de a crea o bucla de feedback între cele două planuri până când devin unul și același lucru. Ca toboșar, îmi place să dau un ton energic și să văd unde îl duc ceilalți muzicieni, după care să preiau din ideile care vin înapoi spre mine. Însă tonul poate pleca de la oricine are o idee creativă și încrederea de a o pune pe masă.
Cum e, din perspectiva ta, scena de jazz locală?
Dan: Scena de jazz locală trece printr-o perioadă de schimbare. Au fost și vor mai fi perioade aride pentru acest gen muzical, tensiuni intergeneraționale, diferențe majore de concepție în ceea ce privește definiția și evoluția jazz-ului. Însă noul val de muzicieni îmi da speranță. Deschiderea lor către unificarea comunității și curiozitatea pentru contemporan mă fac fericit. Iar publicul, deși nișat, devine din ce în ce mai educat.
Am vorbit și cu Marina Arsene, din ansamblul a capella Blue Noise, despre subiect, după ce a coborât de pe scenă, unde a făcut improvizație.
În calitate de component vocal, ce trebuie să ai în vedere atunci când te duci să improvizezi?
Marina: Trebuie să ai în vedere armonia, trebuie să cunoști structura cântecului.
Atunci când a intrat saxofonul, eu m-am gândit că, într-un fel, se va crea o atmosferă competitivă pe scenă. Mă gândesc că vocea și saxofonul sunt pe același palier ca soliști.
Marina: În jazz suntem obișnuiți să ascultăm foarte mult. Atunci, eu l-am ascultat pe el și mi-am dat seama când a terminat discursul muzical și apoi am intrat eu. E ca un dialog. Am făcut Conservator și la licență și la master, iar ultimul an de master l-am făcut în Olanda. Datorită faptului că am studiat jazz atât de mult, pot interacționa și cu artiști pe care îi aud prima dată.
Și care e diferența dintre scena de jazz de la noi și cea din Olanda?
Marina: Eu am studiat într-un oraș studențesc, în Groningen, unde merg majoritatea studenților de jazz de la noi. E o scenă internațională, vin studenți de peste tot acolo. Am întâlnit oameni foarte diferiți, cu formări diferite, care au ascultat muzici diferite și vor să facă muzici diferite. Singurul lucru comun e exact ce se întâmplă la improvizație, felul în care comunicăm prin muzică. Chiar dacă fiecare are alt fel de inspirație, cumva puteam să ne adaptăm la energiile și emoția fiecăruia.
Scena internațională
Discuția cu Marina a adăugat, pentru mine, încă un punct pe lista de curiozități. Am decis să mai vorbesc despre asta și cu Zsolt Argyelan, pe care îl văzusem pe scenă, atât la warm-up, ca DJ, cât și în concert, mai devreme. El e un trompetist de jazz, compozitor, producător și DJ din Olanda, de origine sârbă.
Cât de diferită e scena de jazz românească de cea olandeză?
Zsolt: E destul de devreme pentru mine să îmi dau cu părerea, însă, până acum, am observat că publicul e foarte deschis față de muzica jazz. Înțelege foarte rapid energia și atmosfera pe care încercăm să o creăm. Ai văzut, foarte devreme în timpul concertului, lumea a început să danseze, să urle și, într-un fel, să devină parte din spectacol, să participe la fel de mult ca noi la ce se întâmplă pe scenă. Noi, în principiu comunicăm într-un limbaj universal. În Olanda depinde și de situație, dar, în genere, oamenilor le ia mai mult timp să înceapă să se lase purtați de vibrație. Asta a fost chiar prima mea impresie. Am ajuns în București acum șase ore. Și așa, am întârziat din cauza unor probleme cu mașina. Oricum, am ajuns, am repetat puțin, am făcut probele de sunet și, foarte repede, am început să cântăm. Sunt foarte fericit și mulțumit.
Zsolt, ești din Olanda și cânți cu români. Cum reușiți să repetați?
Zsolt: E o întrebare foarte bună. Obișnuiam să cânt cu toboșarul (Frankie Ercsei) în Olanda. Aveam o trupă, iar cu proiectul acela cântam house, break-beat, hip-hop și alte chestii de genul. După, el a venit în România. Prin el am cunoscut restul membrilor trupei, la Târgu Mureș. Acolo am și început să cântăm împreună. Dar cântăm destul de rar, poate o dată sau de două ori pe an. Ei toți mai sunt și din orașe diferite. Așa că, atunci când ne întâlnim, facem o sesiune lungă și grea de repetiții și, după, suntem gata. Ieri am făcut asta. Ne-am văzut dimineața, repetiția a durat până după-amiaza târzie, iar azi am fost gata de show. Așa repetăm. Eu și Frankie compunem aranjamente, iar colegii noștri le repetă (chicotind) sau nu, iar la repetiții lucrăm la cum construim piesele finale. Mai avem un concert în Cluj weekend-ul viitor și gata, cel mai probabil nu ne vom mai vedea prea curând în formula asta. Totul merge pe roate pentru că, așa cum am spus, comunicăm în aceeași limbă universală, iar când ne vedem totul merge de la sine, sunetele se sincronizează.
Cât de mult improvizați pe scenă?
Zsolt: Muzica din seara asta e puternic orientată spre improvizație. Deci, noi repetăm ritmuri, pasaje, armonii, dar mai departe e improvizație. Solo-urile și părțile dintre segmentele de bază ale pieselor sunt improvizate. Cel mai important lucru e să asculți, asta îți permite să îi dai bătaie. Pentru că, doar dacă asculți, poți reacționa. Azi ai auzit multă improvizație și multă spontaneitate.
Misiunea Laurei
Mă voi întoarce la Laura, pentru ca subiectul să fie complet. Misiunea ei e aceea de a crea o comunitate frumoasă de muzicieni și spectatori, iubitori de jazz, și să apropie lumea de stilul acesta muzical, privit adesea ca fiind unul rigid, pe care nu te poți manifesta mai intens. Concertul acesta și-a îndeplinit scopul. Combinațiile de influențe muzicale din acea seară, de „Jazzunit.”, ar face pe oricine să se îndrăgostească. Iar ei, 7th Sense, compun într-un stil foarte modern, de asemenea. Piesa „Violet Lights”, pe care o croșetau când am fost la repetiția lor, a sunat minunat la concert. Ei vor să facă un jazz mult mai prietenos și jucăuș. Așa că desființează așteptările, atât prin muzică, cât și prin evenimentele lor, în încercarea de a promova o muzică frumoasă, ușor de digerat și contagioasă, în timp ce construiesc o nouă scenă, mai tânără, mai curioasă, mai diversificată. Am vorbit cu ea despre această misiune, după concert.
În primul rând, mi-a povestit despre provocările cu care se confruntă comunitatea. Lipsa de spații și de intenție a fost prima problemă. Spațiile sunt puține, iar patronii de localuri nu sunt dispuși să își ofere scena artiștilor la început de drum. La fel e și cu festivalurile. E foarte greu să prinzi un loc în line-up, iar evenimentele de acest gen fac adesea diferențe mari între cum tratează artiștii străini și pe cei din România. Laura s-a bucurat că Bucharest Jazz Festival a avut o listă de artiști din comunitatea românească. A doua pe listă e mâncătoria din interiorul comunității. Totuși, Laura a menționat că a reușit să adune o mână mișto de artiști care să se susțină, deși nu e cazul în planul larg al situației, chiar dacă și ea are scăpări când vine vorba de energia negativă din comunitate. Un alt obstacol e lipsa de pregătire pentru ce vine după Conservator. Muzicienii nu știu cum să se promoveze și nu au nici resurse, asta pe lângă lipsa apăsătoare de case de discuri de jazz. În plus banii sunt și ei o problemă, tocmai pentru că tot ce înseamnă promovare, merch, albume pe CD sau vinil, sunt făcute din banii lor. Deci și munca lor ajunge cu greu la public. Cu toate astea, e optimistă și mândră de efortul pe care îl depune: „În fiecare zi mă trezesc cu dorința de a mă detașa de treburile astea și de a încerca prin puterile pe care le am să fac o schimbare. Oricât de mică ar fi ea. Și pot să zic ca îmi iese”.
„Vreau să crească audiența pentru jazz, pentru trupele locale”. Laura și-ar dori ca scena de jazz să crească frumos, să ajungă la mai multă lume. Dacă la începutul proiectului, majoritatea participanților erau cunoscuți și muzicieni, în februarie raportul s-a întors. „Am încredere atât de mare în gașca asta cu care lucrez la misiunea asta”. Ea a subliniat nevoia de susținere, ca lumea să ducă vestea mai departe și să contopească o scenă internațională, cu cât mai multe influențe și instrumente. Își dorește să dea o șansă acestei comunități, cu artiști noi, cu muzicieni experimentați, de toate felurile, să ajungă să pună România pe harta epicentrelor culturale în sfera muzicii jazz. „Vreau ca `Jazzunit.’ să fie cel mai șmecher proiect, ca lumea să vină cu entuziasm chiar dacă e luni, să se gândească: „Știu că mâine am muncă, dar e prea mișto la `Jazzunit.’”.
Sursă foto: Facebook (copertă), arhivă personală
