Tot timpul apar tot felul de stiluri, combinații, muzici cu influențe diverse și multe. E și normal să ne mai întoarcem la acea rădăcină solidă a rock-ului, pentru a asculta nucleul din care s-a născut tot ce e acum pe piața muzicală a genului. AXiS, din Timișoara, oferă un portal în timp către perioada chitarei psihedelice a lui Hendrix, a geniului celor de la Zeppelin, per total, a vremii când mai-marii rockului încă nu purtau titlul de „legendă”.
Inspirați de regii rock’n’roll-ului din anii ’60-’70 și de sunetul lor natural, de live, chiar și pe înregistrare, cei de la AXiS duc mai departe un aer al libertății instrumentului și a vocii, neîngrădită de mixere, prelucrată cu scopul de a suna cât mai clar, nu de a „strivi corola de minuni” a rockului. Am ascultat „Electric Peace”, de la prima până la ultima notă, de vreo două-trei ori ieri. Cu toate că nici nu eram născută în perioada aceea, muzica m-a transpus la Woodstock, festival pe care l-am văzut doar în filmări sau poze, despre care am citit și am văzut filme. M-am simțit acolo, în mijlocul mulțimii de pe iarbă, purtând o floare albă în păr. În mod cert, noul album al timișorenilor poartă un farmec aparte, care te face să te simți altfel. Mai bun, mai liber, mai nonșalant.
„Scris în România și Serbia, înregistrat în Republica Cehă și mixat în SUA de către unul dintre cei mai prestigioși ingineri din industrie, Greg Gordon (Slipknot, Jet, Airbourne, Rival Sons etc.), "Electric Peace" a făcut înconjurul lumii. Fideli celor mai mici detalii ale producției și tehnicilor de înregistrare din „vremurile bune", dar cu o ușoară tentă modernă, albumul are propria sa identitate și dimensiune, oferind un plus stării psihedelice care-l înconjoară”, au declarat membrii AXiS.
Trioul româno-sârb a fost format în 2012 de către Silviu Dan Iliescu, chitară și voce, și Dejan Kotarcic, bas, undeva-n mijlocul unui tărâm neutru, între Serbia și România. Ranko Varga, toboșar, a întregit ulterior trupa.
O prezență unică a scenei muzicale autohtone, AXiS a fost ambasadorul României la „European Blues Challange” în 2018, pornind astfel într-un turneu al festivalurilor de rock și blues, cât și al cluburilor de gen, promovând o combinație strategică a cursului unui spectacol cu momente de improvizație ad hoc, astfel oferind publicului de fiecare dată o experiență unică, de la concert la concert.
Am vorbit cu Silviu despre esența de la baza „Electric Peace”, despre aventura producției albumului și despre atmosfera unei ere de glorie a rockului, pe care membrii își doresc să o capteze.
Albumul e o lucrare complexă de producție, care, spuneți voi, „a făcut înconjurul lumii”. Am observat că vă place să vă jucați cu felul în care clădiți materialele discografice, în sensul că, albumul de debut a fost mai degrabă un material live. Acum, ați colaborat cu unul dintre cei mai importanți producători din lumea rock-ului. Cum s-a simțit această experiență?
Comparând cele două materiale discografice pe care le-am lansat până în prezent, categoric cel din urmă e mult mai elaborat, din toate punctele de vedere. Chiar mă bucur că ai menționat termenul de “live”, pentru că ambele materiale au fost înregistrate în aceeași manieră, de genul „band in a room”, mai mult sau mai puțin live. Am imprimat baza pieselor în două zile, într-una din zile am completat la anumite piese părți de chitară, „overdubs”, iar în ultima zi am tras vocile. Cam așa a fost și la primul, doar că pe cel de-al doilea l-am gândit puțin mai bine.
Legătura noastră cu Greg Gordon s-a format datorită trupei Rival Sons, una dintre puținele trupe adevărate de rock contemporane, dacă mă întrebi pe mine. Albumul meu preferat al lor e chiar cel de debut, „Before the Fire”. Mi s-a părut firesc să îi scriu celui care l-a mixat, adică „inculpatului” de mai sus. Nu ne făcuse nimeni cunoștință. I-am trimis un e-mail cu concertul nostru de la Brezoi, din 2022. Mi-a răspuns: „When do you want to start and by when should it be done?” („Când vreți să începem și când ai nevoie să fie gata?”). Cu Greg am lucrat strict prin intermediul internetului. Albumul l-am înregistrat în Cehia, la SONO Records, deoarece am vrut să păstrăm atmosfera de cântare live, dar și pentru faptul că am înregistrat pe bandă toată treaba, ceea ce, la noi, nu e posibil mereu. Greg a apărut în peisaj abia în toamna anului trecut. La finalul lui mai, am plecat cu înregistrările „în pungă”, încercând să „facem o românească”, adică să-l mixăm noi. Nu ne-a ieșit. Ceea ce s-a înregistrat în Cehia a fost cu totul altceva față de ceea ce numim noi înregistrări în Romania. Din momentul în care am luat legătura, a fost chimie între noi. Cred că și datorită muzicii. El a înțeles din prima ce vrem și deja de la prima revizie a reușit să obțină nuanțele și tonul pe care l-am tot căutat noi luni de zile.
Experiența a fost una cu adevărat iluminatoare. Am învățat că nu e bine să cauți probleme unde nu sunt și nici să faci din muzică ceva ce nu este. În final, rezultatul este mult mai bun și vine mult mai repede.
Greg Gordon a devenit inopinat producător al albumului „Electric Peace”, nu neapărat pentru ceea ce am descris mai sus, ci pentru că munca sa a dat, cel puțin din punctul meu de vedere, o amprentă unică albumului și a creat un soi de spațiu în care fiecare instrument „locuiește”. Cu toate că îl știu pe de rost, de fiecare dată când îl ascult, mai descopăr cate o nuanță deosebită de care nu am fost conștient in audițiile anterioare.
Din ce sentiment sau idee s-a născut albumul?
Am scris albumul în două capitole. Piese precum „Electric Peace”, „Wild Soul”, „Firewater” sau „Until the Night Ends” erau deja, într-o oarecare măsură, în repertoriul nostru din timpul turneului „First Punch” (2017 – 2019). De la tehnofobie, până la „party all night long”, în primul capitol le găsim pe toate. Capitolul doi, în schimb, a devenit puțin mai personal. Piesele au fost scrise în timpul pandemiei sau după. În orice caz, e despre cum am văzut adevărata față a speciei umane, despre cum am pierdut persoane dragi, despre cum am reușit să trecem cu bine peste.
Ce elemente ale muzicii erei '60-'70 vă inspiră cel mai mult și de ce?
Toți, din AXiS, am crescut cu muzica anilor respectivi. Cu toate că poate părea învechită, aceea e muzica vie, cu suflu. Mă bucur că printre tobe programate și 200 de note pe secundă, mai apar trupe precum Rival Sons, Vintage Trouble, Wolfmother sau Greta Van Fleet, care reînvie sonoritățile specifice erei. Acolo suntem și noi, sau încercăm să fim. Dacă asculți Zeppelin, Sabbath, Hendrix, Purple, fiecare piesă are identitate. Nu sunt cântece pe care le recunoști după anumite părți neapărat. Sunt melodii pe care le recunoști datorită întregului pe care le formează. În esență, probabil cel mai la îndemână cuvânt care-mi vine acum ar fi „imperfect”. Și o zic cu toată încrederea. Albumele sus-numiților, comparate cu „standardul” de zi, exact așa s-ar descrie. Însă ceea ce constituie acest „imperfect” e de fapt acea manieră de live, pentru că tehnologia de atunci nu-ți permitea să tragi 30 de chitare, 20 de straturi de clape și tobe înregistrate exemplar, bătute egal, de programe. În primul rând, trebuia să știi să cânți. În al doilea rând, experimentai. Aceste lucruri au dus de fapt la o creativitate sporită, dacă mă întrebi pe mine. Încet, încet, simt că ne cam întoarcem la rădăcini.
Dacă ar fi să însumăm ce am zis mai sus, totul se reduce la cum simțim muzica. Pe noi nu ne interesează să se audă cum respirăm în timp ce cântăm. Pentru noi e important să captăm energia pe care noi o simțim când cântăm împreună, să o împachetăm și să o transmitem mai departe ascultătorului.
Cu ce sentimente sperați să rămână publicul după ce ascultă albumul?
Aici nu mă mai lungesc. Noi sperăm ca sentimentul de la sfârșitul albumului să corespundă întocmai cu fraza care încheie piesa de deschidere de pe album.
