de Ștefan TIVODAR (Sunete)
Secolul 21 e electronic în mai toate aspectele, dar încă n-ai cum să te gândeşti la muzică fără să iei în calcul factorul uman, fără să simţi pulsul din spatele ritmului. Avem nevoie de oameni în muzică dintr-o sumedenie de motive, începând de la ideea de înşiruire de sunete ca terapie şi terminând cu ideea de artă ca business. Avem nevoie de oameni în muzică pentru că, bucurându-ne de extraordinarul dar al sunetelor legând o poveste, avem nevoie că credem că şi noi suntem parte cu adevărat din acea poveste, că şi noi suntem cu adevărat extraordinari. De foarte puţine ori am tânjit în secret după prietenia artiştilor pe care i-am apreciat pentru munca lor, de foarte puţine ori mi-a fost neclară linia fină dintre trăirea artistului şi rolul pe care omul din spatele artistului şi-l asumă. În general mi-e foarte clară diferenţa dintre artist şi omul care îmbracă haina artistului. Câteva mici excepţii mă bântuie la fiecare audiţie, iar cea despre care vorbim astăzi se numeşte Sting.
Domnul Sumner are două feţe. Pe de-o parte, Sting e tipul ăla care-a scris „Roxanne”, a transformat astfel The Police în fenomenul care-a stăpânit planeta pop-punk-rock vreme de două decenii în secolul trecut şi a abandonat trupa mai apoi pentru o carieră solo, într-un mod de-a dreptul necuviincios. Pe de altă parte Sting e tipul ăla care-a scris „Mad about you” (cu Zucchero) sau „Russians” şi mi-a dat peste cap peisajul muzical la sfârşit de adolescenţă, taman când lucrurile păreau să se fi aşezat stilistic. Vom vorbi despre amândoi pentru că amândoi merită partea lor de atenţie. N-am luat niciodată în serios The Police. Cu toate astea, cântecele lor şi-au găsit drum pe sub pielea mea de fiecare dată mulţumită acelui amestec unic de virtuozitate instrumentală, iscusinţă lirică şi lipsă totală de interes faţă de pulsul timpului. Tânăr fiind, îmi imaginam mereu poveşti despre adolescenţi rebeli care găsesc drumul spre victorie în dauna invidiei adulte, iar The Police au închipuit în mintea şi inima mea mereu întocmai acea victorie întâmplată în realitate. The Police m-au atras pe teritoriul muzicii fără nuanţe clare, reuşind să mă facă interesat de cocktail-uri sonore într-o perioadă în care abia învăţam cum se cuvine ce-nseamnă să-ţi păstrezi direcţia artistică. Mulţumită experimentelor cu ritm molipsitor precum „Walking on the Moon”, „De Do Do Do, De Da Da Da”, dar şi pieselor „serioase” ca „Every Little Thing She Does Is Magic” sau „Wrapped around your finger”, The Police şi-au găsit un loc special la mine-n playlist.
La un moment dat, mi-am făcut timp să explorez mai pe-ndelete discografia lor şi am descoperit că deşi e greu să spui ceva rău despre o piesă The Police, pare în egală măsură dificil să mă declar un fan. Privind lucrurile de la „înălţimea” vârstei de azi, îmi închipui că asta se datorează faptului că subsemnatul a crescut, de fapt, avându-l în minte pe Sting ca artist solo. Stilul său unic de a scrie şi interpreta a fost fără îndoială o componentă importantă a succesului The Police, dar muzica trupei a fost influenţată şi de eforturile lui Steve Copeland şi Andy Summers - cel mai probabil, exact asta nu mi-a plăcut la The Police. Cel mai probabil, exact acest detaliu a făcut diferenţa şi pentru Sting în 1984, la despărţirea de trupă (finalul oficial al The Police s-a consumat în 1986).
Nu mi-am revizuit atitudinea faţă de ceilalţi doi membri ai formaţiei decât acum aproape doi ani, când am văzut „Can’t stand losing you”, documentarul în care Andy Summers povesteşte varianta sa legată de mărirea şi decăderea trupei. În rezumat, lucrurile stau cam aşa: The Police a început prin a fi o echipă în adevăratul sens al cuvântului, însă succesul a schimbat încet-încet dinamica grupului în favoarea lui Sting. Conflictele au devenit tot mai intense, iar lipsa de dialog între prietenii ce ajunseseră să formeze cea mai mare trupă de rock a acelor ani, a grăbit inevitabilul: încurajat de mass-media şi „costumele” de la casa de discuri, Sting a părăsit The Police fără să clipească. Materialul e filmat excelent şi documentează evoluţia trupei dintr-o perspectivă la care puţină lume a avut vreodată acces. Materialul e dovada crudă a felului în care industria poate perverti o prietenie muzicală reală. Materialul e acea tăietură bruscă şi neaşteptată ce desparte straturile de mister cu care artistul se înconjoară, lăsând expus vederii omul din spatele rolului. Sunt sigur că nu acesta era rolul documentarului, dar la finalul sau impresia mea despre Sting s-a modificat semnificativ, într-o direcţie nu tocmai plăcută. Marcat de această revelaţie amară, mi-am întors atenţia către discografia solo a lui Sting, încercând să-i caut scuze. Ei bine, adevărul e că n-am pierdut prea mult timp cu acest subiect, pentru că muzica lui Sting este pur şi simplu uluitoare.
Primul album solo al lui Sting, „The Dream of the Blue Turtles”, a apărut în 1985 - la acel moment, The Police încă existau oficial ca trupa. Ei bine, materialul e aproape perfect - mult peste valoarea lui „Synchronicity” din punctul meu de vedere . Când prima piesă de pe primul tău material solo e „If You Love Somebody Set Them Free”, ştii că ai de-a face cu un disc grozav.
Reascultând materialul cap-coadă, mi-am amintit cât de mult îmi plac „Consider me gone”, „Russians” sau „Moon over Bourbon Street” şi mi-a trecut niţel din supărare. Am luat apoi la rând celelalte albume din cariera solo a lui Sting şi m-am văzut nevoit să accept ideea că despărţirea de trupă a fost un rău necesar. Redescoperind contrastul dintre cele două cataloage muzicale (The Police şi Sting solo), mi-am amintit despre acea linie fină dintre artist şi latura sa umană pe care o aminteam la început de articol. În ochii mei, balanţa se înclină ireversibil înspre cântecele scrise de Sting solo şi îmi dau seama, urmărind interviuri pe care britanicul le-a oferit cu generozitate în ultimul deceniu, că fiecare dintre alegerile lui muzicale a fost una sinceră.
Am prins „în direct” ultima parte din evoluţia abruptă a carierei lui Sting solo în anii ’90: cântece precum „It’s probably me” ori „Shape of my heart” n-au lipsit din niciun playlist al posturilor de radio şi TV respectabile. După zeci de ore de concerte pe VHS şi videoclipuri pe MTV, m-am declarat extrem de trist că numai trupe de rock vin în România şi convins că n-o să-l văd pe Sting niciodată live. Primul concert la Bucureşti s-a întâmplat în 1996, dar eu n-am fost acolo. N-am fost în Sala Palatului nici la concertul de promovare al albumului „If on a Winter’s night...”, ce a avut loc în 2009.
Se spune că artiştii recurg la înregistrarea unor versiuni simfonice pentru piesele lor mai vechi atunci când rămân în pană de idei pentru un material original. E posibil ca acesta să fi fost motivul pentru care proiectul „Symphonicity” a prins viaţă, dar eu unul mă simt bucuros că s-a întâmplat astfel. Muzica lui Sting avea nevoie de un asemenea upgrade şi produsul final n-a părut nicio clipă artificial, rezultatul unei decizii nechibzuite ori nenaturale. M-ar bucura tare mult să pot spune că la Bucureşti britanicul a avut parte de acelaşi sunet perfect pe care l-a regăsit în DVD-ul live de la Berlin, dar adevărul e că prima mea întâlnire cu Sting live - „Symphonicity” 2011 - a fost una dintre cele mai dezamăgitoare experienţe de concert pe care le-am trăit. Din fericire, ne-am revăzut în 2013 şi-am avut parte de exact opusul: un spectacol de nota 11.
Îmi place Sting pentru că reuşeşte să te atragă de la bun început în absolut tot ce-şi propune să facă, pentru că nu am cum să-i spun nu. Rock’n Roll? Nicio problemă. O orchestră de 50 de oameni pe scenă? Aş vrea să văd asta, de unde iau biletele? Un album de cântece vechi, interpretat la lăută? Să-l auzim! Un musical despre şantierul naval din capătul străzii unde a copilărit? Sigur că da, când se pune în scenă? Iarăşi Rock’n’Roll? OK, suntem iar în primul rând. Sunt mereu curios ce va urma şi mereu aşteptările îmi sunt îndeplinite. Încă mă aflu în acea parte a vieţii în care nu-mi lipseşte curajul de a asculta artişti noi şi a mă supune unor genuri muzicale proaspete, contemporane. Ştiu că va veni vremea în care pofta de experimente va dispărea, la fel cum ştiu că unul dintre numele ce-mi vor rămâne în playlist indiferent de schimbările de preferiţă va fi Sting. Mi-e greu să schimb frecvenţa atunci când aud la radio o piesă a lui - în majoritatea cazurilor nu o fac, chiar dacă-i vorba de ultraascultatele „Fragile”, „Englishman în New York” sau „Shape of my heart”.
Pentru mine, muzica lui Sting e perfectă alături de o cafea tare şi amară, într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă.
