HORIA GHIBUȚIU

Sunt onorat să-l fi cunoscut personal pe Silviu Purcărete, unul dintre cei mai mari creatori de teatru europeni, a doua zi după reprezentația cu numărul 250 din „Faust” de la Sibiu a ceea ce Constantin Chiriac, președintele festivalului, socoate a fi „probabil cel mai important spectacol care s-a creat vreodată”. Practic, am fost până la Sibiu pentru a-l întâlni pe bucureșteanul Silviu Purcărete, un om scump la vedere, care – a fost concluzia pe care am tras-o după ceasul petrecut împreună în curtea unui hotel sibian – ar prefera să fie lăsat în pace, să-și vadă de treabă. 

Rock FM: Dragă domnule Purcărete, bun găsit! Am privilegiul de a sta de vorbă cu un creator ieșit din comun: excepționalul regizor român de profundă apreciere și anvergură în elita teatrului internațional (mă rog, o nișă, cum singur admite, în ceea ce aș numi industria spectacolului), Silviu Purcărete. Are o carieră prodigioasă, de-a lungul căreia a primit extrem de prețioase premii și distincții, precum Golden Globe Peter Brook Prize pentru cea mai bună regie teatrală; Premiul de Excelență la Gala Premiilor UNITER, pentru impactul internațional al spectacolului „Faust” la Festivalul Edinburgh. Partea mea favorită: de douăzeci de ani, Silviu Purcărete e membru, cu titlu personal, al Uniunii Teatrelor din Europa. Domnule Purcărete, permiteți-mi să vă spun în față: om sunteți? Bag sama că sunteți ditamai teatrul! Credeți că ați fi avut performanțe similare dacă vă făceați artist plastic, cum înțeleg că v-ați fi dorit?

Silviu Purcărete: Nu știu ce performanțe aș fi avut, dar mi-aș fi dorit, într-adevăr. Eu nu sunt un vorbitor fluent și, cum să vă spun?, bogat. Am să răspund cu mare precizie întrebărilor, dacă le știu răspunsul. 

Ziceți așa, într-un dialog pe care l-am găsit în marea publicație mică „Răsunetul”: „eu însumi sunt un spectacol și nu știu cum să mă comport, evident, regizorii sunt totdeauna absolut infimi pe scenă, în fața publicului”. Acesta e motivul pentru care nu apăreți la rampă, la sfârșitul spectacolelor dumneavoastră? 

Da, am citit și eu la un moment dat această frază. Eu nu-mi aduc aminte exact cum am spus-o. Nu știu dacă e o transcriere cât de cât fidelă sau dacă nu cumva o fi fost chiar o prostie, o bâlbâială, pentru că mă bâlbâi foarte des. Oricum, chestia asta, că eu însumi sunt un spectacol – nu-i găsesc nicio rațiune în mintea mea. Nici ca banc nu cred că aș fi formulat-o în modul acesta. Nu știu în ce context și cum a apărut.

Dar ideea că regizorii sunt infimi pe scenă e de rumegat.

Evident, asta, da. Regizorul dispare în momentul în care spectacolul există. 

Există, de asemenea, legenda că sunteți cel mai zgârcit cu împărtășirea aplauzelor alături de echipă.

La final, da. În general, nu-mi place modul acesta de apariție publică. Dacă mi-ar fi plăcut, m-aș fi făcut, poate, actor. Nici nu cred că arăt atât de bine încât să mă expun vederii publicului. 

Pentru mine, ca bucureștean, sunt puține vanități mai ușor de hrănit decât cea că sunt concitadin cu, asta cred eu, cei mai mari regizori români din toate timpurile – în ordine alfabetică, dumneavoastră și Andrei Șerban. Domnule Purcărete, ați cunoscut consacrarea cu ce ați făcut la Craiova, Sibiu, Edinburgh, Tokyo, Moscova. La toamnă, reveniți, să zic așa, din exil cu o montare la TNB. Veți pune „Gertrude” după Radu F. Alexandru, o „dezbatere moral-filozofică”, așa cum ați apreciat...

Unde am apreciat asta?

Ați fost citat într-un articol, „În jurul ideii. Teatrul lui Radu F. Alexandru”...

Probabil că da, cine știe? Vedeți, nu-mi aduc aminte, iar astea sunt formule care, într-un anume context, sună într-un fel, iar scoase din context, sună caraghios...

Sper că am citat corect. Bun, deci regina Danemarcei va fi interpretată de Claudiu Bleonț, iar Ofelia de Lari Giorgescu - are legătură cu faptul că așa se juca pe vremea lui Shakespeare, bărbați în roluri de femei? Sau cu vremea „Prințesei deocheate”, când doar un bărbat a meritat un rolișor chiar de bărbat?

Bineînțeles, o distribuție total masculină este o obișnuință teatrală veche și, sigur, specială în timpul lui Shakespeare. Și prin alte țări se-ntâmplă lucruri de genul ăsta. În Japonia, a fost și invers, în perioada în care erau roluri jucate exclusiv de femei. Teatrul kabuki, inițial, a fost creație feminină, după aia s-a schimbat lucrurile. Am simțit nevoia ca pentru textul acesta să fac o astfel de distribuție tocmai pentru a ieși cumva din riscul unei psihologizări excesive, de afirmație teatrală a unei propoziții dramatice. Și atunci, făcând o astfel de convențională distribuire, poți să muți atenția publicului într-o altă parte...

Scuzați-mă, nu mai știu după câți ani montați în București.

Ultimul spectacol tot la Teatrul Național l-am făcut, acum vreo 10-11 ani: Caragiale, cu Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”.

V-a lipsit Bucureștiul?

Niciodată. Eu sunt bucureștean, dar nu m-am bucurat niciodată la București. Nu mi-a plăcut, nu știu de ce. Mi-a convenit tot timpul și îmi convine și acum să lucrez în provincie.

Ați afirmat – iarăși, sub beneficiu de inventar – că nu ați citit nimic din literatura contemporană care să vă spună ceva nou faţă de ce citiserăți deja, deși, dacă-mi permiteți, însăși alegerea textului scris de Radu F. Alexandru denotă contrariul. Domnule Purcărete, există un timp ideal al cititului într-o viață de om?

Nu știu dacă există un timp ideal, e o activitate pe cât de plăcută, pe atât de necesară, ar trebui să însoțească omul cât mai mult timp. Sigur că timpul este cel care hotărăște chestia asta. Și, uneori, și vederea.

E drept. Și-acum, ce citiți?

Diverse. Eu citesc, din păcate, foarte greu. Nu sunt un cititor rapid, nu reușesc să citesc în diagonală...

Ce bine!

Păi nu știu cât e de bine, pentru că-mi ia foarte mult să citesc în felul acesta. Nu silabisindu-l, dar citindu-l aproape cu viteza vorbirii.

Presă citiți?

Da, sigur!

Presă culturală?

Da, da.

Mi-e un exemplu foarte drag, cu Florian Pittiș, la o premieră a lui Ștefan Radoff. După spectacol, Moțu s-a dus în culise și a zis: nea Fane, am văzut din rândul întâi: penibiiiiiil! (Silviu Purcărete râde gros). Găsiți o asemenea franchețe în presa culturală, despre lumea teatrului?

Mai puțin citesc critică teatrală. 

După ce am văzut „Faust” anul trecut în sala Fabricii de Cultură ce poartă chiar numele piesei – fără precedent și greu de anticipat alt act care se va bucura de același privilegiu, să dea numele incintei – am opinat că e cel mai valoros produs cultural al României moderne, euro-atlantice, care a avut o finanțare princiară. Domnule Purcărete, cum se vede „Faust” la 16 ani de la premieră, din perspectiva dumneavoastră?

Eu sunt pe deplin detașat de spectacolul acesta. Nici nu l-am mai văzut. Acum, la Sibiu, mai văd un minut, două, mă plictisește, nu pot să stau. Sigur că spectacolele se degradează, așa cum se degradează și omul. Sper că încă acest spectacol trăiește, pentru că publicul încă vine, sper să nu se întâmple starea de decrepitudine care să inspire milă! 

E sold out în permanență!

Știu, e ciudat, a devenit așa, un soi de modă, de produs turistic...

Dar să știți că mi se pare foarte mișto să călătorești pentru o piesă, eu mă duc după Afrim la Constanța, pe unde apuc...

Bineînțeles! E foarte bine că se întâmplă asta cu un spectacol, el se poate îmbogăți, ca vinul. Până devine oțet!

Care e textul pe care nu v-ați încumetat să-l montați?

Sunt mai multe. Unul dintre ele a fost „Hamlet”...

Ce v-a lipsit, protagonistul?

Nu vreau să discut, e mult mai complicat. Cu toate că această versiune a lui Radu F. Alexandru mă apropie puțin... „Hamlet” e o enigmă pe care nu că nu știu cum s-o rezolv, nu știu cum s-o pătrund, pe care ușiță ar trebui intrat ca să cercetez ce e acolo. N-am apucat să pun, din pricina timpului, dar, dacă Dumnezeu ne dă zile, „Regele Lear”. Ar mai fi „Pescărușul”...

Aha, Shakespeare și Cehov, deci. 

Am văzut o montare cu niște soluții atât de perfecte...

Hai, lăsați-mă! Să îndrăznesc să întreb a cui e?

... încât n-am cum s-o fac. E a unui rus, nici nu știu dacă nu l-or fi împușcat, era destul de rău văzut, Bogumilov. 

Ați avut opreliști artistice pe atunci insurmontabile, care între timp s-au rispit? V-ați limitat vreodată, în calitate de creator? 

Te limitezi tot timpul. Există praguri pe care ți le pui tot timpul. Eu nu sunt un bătăios, care să se lupte, n-am fost așa niciodată. Au fost, bineînțeles, frâne politice, ideologice, în anii dinainte, sunt frâne financiare, propriile frâne...

Mi se pare incitant faptul că, citez din nou, „tot timpul m-am ferit ca ceea ce fac să aibă un ecou sau să aibă legătură cu realitatea imediată”. 

Da, pentru că mi se pare inutil. Asta e treaba jurnaliștilor. Teatrul este incapabil să facă treaba asta. E opinia mea, s-ar putea să mă înșel. Și respect părerea contrarie, care e dominantă...

Teatrul angajat...

Detest ideea de teatru angajat, în general, ideea de artă angajată. Ea nu poate fi niciodată angajată decât în numele unei ideologii care tot timpul tinde către condiția criminală. Se transformă în lozinci. Să te angajezi în apărarea valorilor omului e foarte frumos – dar cum faci asta în teatru, strigând lozinci? 

Și non-valorile sunt tot ale omului! 

Mi se pare mult mai interesant să descoperi omul așa cum e, slab și neputincios, decât să-l faci breaz...

Aveți colaboratori statornici și, asta cred eu, de excepție în teatru. Ascultam acordurile mefistofelice ale muzicii rock live din „Faust”, mă gândeam la întâlnirea astrală a dumneavoastră cu uluitorul compozitor Vasile Șirli și voiam să vă întreb despre rolul muzicii în spectacolele dumneavoastră.

Mi se pare esențial. E unul din personajele fundamentale în orice spectacol, în ceea ce mă privește. Un demon, care articulează totul. Și domină, într-un fel. Într-adevăr, am lucrat foarte mult cu domnul Vasile Șirli, care e un compozitor excepțional, dar cu care pot să am un dialog teatral, care înțelege funcția muzicii pentru scenă, ca element dramatic.

Ce muzică ascultați pentru sufletul dumneavoastră?

Tot soiul de muzică ascult. Muzică clasică, jazz ascult cu multă plăcere.

Ce vă face nostalgic, domnule Purcărete? Ați mărturisit că „Noaptea Valpurgiei din «Faust» e un bâlci, nu o călătorie în iad. Un bâlci! L-am făcut inspirat de bâlciul de la Bolintin, pe care l-am văzut prin anii ’80”.

Asta e una dintre ciudățeniile spectacolului, de 16 ani, cât spuneți. Am văzut în toate comentariile – „imaginea iadului” etc. Nu are nicio legătură. 

La Goethe nu are?

Nu, tocmai despre asta-i vorba. La Goethe, Noaptea Valpurgiei este o petrecere a vrăjitoarelor, pe pământ, într-o pădure, într-un vârf de munte, unde vin și făpturi diabolice. În primul rând vine Țapul! Țapul Leonard, care este o întruchipare a Diavolului. Or, la Goethe, acest episod este unul dintre cele mai comice cu putință. E plin de epigrame, în care apar personaje. Este, efectiv, un bâlci. Estetic, este scris ca un bâlci, nu are nimic din noblețea clasică literară. Eu am vrut să fac o scenă de bâlci. Și atunci sigur că mi-am amintit un bâlci la Bolintin absolut fermecător, prin faptul că era extrem de spectaculos și sordid în același timp. Cum este, de fapt, și această scenă. De ce se sperie oamenii atât de tare n-am să înțeleg. Dacă iadul ar fi chiar așa, cred că n-ar fi rău! 

Cum era Bucureștiul, în anii copilăriei dumneavoastră? 

Ca orice oraș, în anii copilăriei!

De ce-l iubeați, dacă-l iubeați?

Îl iubeam pentru că jucam fotbal în mijlocul străzii și din când în când striga cineva „mașinaaa”. 

Ați crescut la bloc?

Nu, chiar lângă Foișorul de Foc, într-o casă, cu curte, cu tot...

Pe Traian?

Nu, pe fostul Dimitrov, actualul Ferdinand, un bulevard plin de castani, alături erau teii, acea atmosferă patriarhală pe care o visam la peisajul copilăriei. 

Am văzut un spectacol realizat de „una din tinerele leoaice ale regiei românești” – vorbele vă aparțin, după mult-disputata retragere a candidaturii la premiul de regie...

Când am spus eu asta?!

Când v-ați retras...

N-am spus niciodată așa ceva! 

Păi era comunicatul oficial!

Nu, vă rog să citiți mai atent! Fraza este cu totul altfel. Am spus „unul din tinerii sau, mult mai corect, pe una din tinerele leoaice ale regiei românești”. (n. red. – pentru conformitate, Silviu Purcărete a cerut Senatului UNITER să-i retragă nominalizarea pentru cea mai bună regie, utilizând formula „spre împăciuire şi armonie, propun ca, în locul candidaturii mele, juriul sau chiar Senatul însuşi să desemneze pe unul din tinerii sau, mult mai corect, pe una din tinerele leoaice ale regiei românești”.) Asta am spus. Cărora sugeram să li se ofere un premiu, în totală necunoștință de cauză și sperând că au dreptate. Și în continuare sper că au dreptate. N-am văzut spectacolele și nici nu mă interesează să le văd, dar consider cu multă sinceritate că, din moment ce le promovează atât de mult, cred în ele și s-ar putea să fie valoroase. Și eu am spus, cu cea mai bună credință: vreau să mă retrag, oferiți-l lor (n.red. – premiul pentru regie), care sunt tineri, lei și leoaice. Animalele cele mai nobile! Eu am fost tratat drept dinozaur...

Așa ați perceput?

Nu, mi s-a spus clar că sunt dinozaur! Eu am vorbit despre lei și leoaice, nu înțeleg de ce s-a supărat toată lumea…

În primul rând pentru că v-ați retras și s-a iscat o controversă...

Păi tocmai de aia m-am retras, ca să fie pace. Chiar n-aveam nevoie de premiul acesta. Și n-a fost vorba de nicio ironie – trebuia să fac o declarație plângăcioasă?! Dimpotrivă, era chiar real ce spuneam. Noi, oamenii, ne comportăm, până la un punct, ca animalele. Ceea ce nu e neapărat jenant. Toți, când ni se face foame, îl mâncăm pe celălalt, de lângă noi. Este un comportament natural! Timpurile sunt, într-adevăr, grele, iar reacțiile lor sunt ale unei generații care are nevoie să domine resursele. Este cât se poate de legitim. 

Și dacă, punem cazul, spectacolul pe care-l montați la Naționalul bucureștean va fi nominalizat la premiu...

O să rog în mod clar să nu mai particip, eu, personal, la această chestie, pentru că tonurile acestei discuții au fost absolut jenante și nu-mi place să fac parte din lumea asta. Acum, faci un spectacol, îl nominalizează cine vrea! Dar eu pot să spun: domnilor, nominalizați-mă cât doriți, eu nu particip la astfel de concursuri. Dar cred că e tevatura mult prea mare. 

Cum mă sfătuiți să procedez în calitate de cronicar de teatru, mă rog, nu sunt teatrolog, doar jurnalist cu interese culturale? Să veștejesc ce e de veștejit, ca temuta Ileana Lucaciu, sau să merg pe burtă, că doar, teatru și presă, tragem împreună la vâsle în aceeași barcă?

Nu înțeleg foarte bine care e...

Adică, dacă e un spectacol prost, să scriu că e un spectacol prost, deși s-a aplaudat în picioare?

Dacă dumneavoastră considerați că e prost și aveți intenția, dreptul și datoria să scrieți, atunci mi se pare corect să scrieți ceea ce gândiți, cu toate riscurile. În mod normal, criticii pentru asta au fost inventați, să-și spună în mod onest opiniile și să le argumenteze. Ceea ce nu înseamnă că tot timpul vor fi având dreptate. 

„E crispant faptul că ți se cere «dă-te repede la o parte»!”.

V-ați gândit la locul dumneavoastră în teatrul românesc?

E foarte mult loc pentru artiști în teatrul românesc, în general, în teatru. Sigur că e din ce în ce mai greu pentru oameni tineri, pentru că sunt mult prea mulți aspiranți. Eu am preferat să lucrez în teatrele de provincie, m-am ferit de București și de locurile cele mai strălucitoare. Consider că nu calc în picioare drepturile altor colegi. Tocmai de aia e crispant faptul că ți se cere „dă-te repede la o parte!”. Eu m-am dat la o parte din principiu și de la început. Am evitat, pe cât s-a putut, să mă bag în față. Și la Teatrul Național din București am ezitat ani de zile să lucrez. Până la urmă am cedat la rugămințile lui Pino Caramitru. Această montare, pe care o fac acum, o fac în urma promisiunii pe care i-am făcut-o lui.

N-am știut!

Da! În continuare, mă simt mult mai bine în provincie! „Industria spectacolelor”, cum ați spus, o las altora. Eu mă duc în ateliere mai mici, în șoproane. 

Ce faceți vara asta?

Fac un workshop la Bistrița, care e un loc cu totul și cu totul interesant...

Practic, îi mai lipsește doar un teatru!

Așa zic și ei, că vor să facă un teatru, cred că deocamdată sunt la faza de dorință romantică, nu știu nenorocirile care vin cu această poveste. Dar e un loc în care există un sâmbure de cultură și umanitate care pe mine mă interesează și de asta mă duc cu multă bucurie acolo. 

Ca să rezum acest interviu, mi-ați lăsat impresia unui meșteșugar din teatru, care și-ar dori să fie lăsat în pace, ca să-și vadă de teatru. 

Da, probabil cam așa este.