Dragoș Cașenco
În urmă cu 10 ani, am fost adus de ai mei la București, din Chișinău. Tata și-a găsit un job bun, mama s-a luat după el, iar eu și frate-meu, copii fiind, ce era să facem? A fost o poziție incomodă pentru o perioadă din viața mea, mai exact pre-adolescența. Nu sunt străin de șocul cultural sau de alienarea cauzată de el, e o realitate pe care am trăit-o destul timp pentru a mă complăcea în ea și a mă învăța să fac glume pe seama ei. Acum îmi place că nu am fost dintotdeauna de aici, ocazional mă chiar dau mare cu acest lucru! Par exotic doar pentru că am trăit în două țări ce sunt separate de niște polițiști cu porți (oricum, granița e un subiect pentru o altă zi). Ce e trist, totuși, e că nu a fost întotdeauna cazul și, spre rușinea mea, voiam să îmi sugrum moldoveanul intern o bună parte din anii petrecuți în cercuri bucureștene, era un fel de rușine lăuntrică pe care o aveam față de rădăcinile mele cu care nu rezonam. Adesea, imaginea basarabeanului în ochii copiilor din București era exagerată, îmbelșugată cu mituri, ridiculizată de către figuri-caricatură (precum influencerul Ilie’s Vlogs) și, în general, nerespectată. Eram, mai mult sau mai puțin, văzut ca un ciudat și asta credeam că sunt. Mă bucură, totuși, că, produse precum acest film, încep să străpungă crăpăturile superficialității și să ajungă la recunoaștere internațională, deoarece nu e doar o satirizare excelentă a republicii post-comuniste în haosul anilor ‘90, dar e și o portretizare și o reprezentare autentică a poporului meu - una de care mă pot mândri (de la distanță).
Să fie clar, personajele acestui film, probabil, nu ar putea fi caricaturi flatante pentru niciun popor, însă prezintă în mod absolut splendid spiritele, viciile și dilemele pe care le-am prins cu un ochi în copilărie și care, în multe moduri, îi fac pe moldoveni ceea ce sunt. Sub acest aspect, filmul e imaculat. Distribuția e plină de oameni care știu să-și joace partea, oameni cărora le vin natural rolurile. Par a fi fix ei acei tractoriști sau zugravi sau primari locali care iau parte la drama/comedia filmului. Personajele sunt exact opusul unor „eroi”, de fapt, sunt cam meschine, arogante și egoiste, contribuind la aerul realist, dar grotesc al filmului. Iar la nivel de stereotipuri e destul de bogat: de la soldați ruși sadici, primari lipsiți de scrupule, până la preoți care iau mită și veterani traumatizați de războiul din Afganistan.
Ocazional, toate vinietele, parabolele și conflictele ce se desfășoară emană un aer aproape de documentar și sunt convins că asta era și intenția. E un lucru pe care, de fapt, îl admir enorm la film, această atmosferă pe care o emană. Acțiunea e plasată într-un sat transnistrean relativ nepopulat și înapoiat, surprins în timpul unor vremuri extrem de importante pentru istoria țării - începuturile anilor ‘90. Acest lucru e sugerat de subtilele referințe la „americani” sau „democrație” și alte „bazaconii vestice”, ce infectaseră capitala și pătrundeau ca niște OZN-uri în viețile oamenilor simpli. Acea atmosferă deșertică și ușor înfiorătoare, aduce ocazional a western. Coloana sonoră e limitată la două teme instrumentale, care se repetă la sfârșitul fiecărui act și au rol tehnic, aproape deloc stilistic.
Uneori, filmul, indiferent de cât de amuzant este, abordează niște subiecte întunecate și deprimante. De fapt, din aceste scene am dezlipit aspectul documentar, sunt secvențe întregi în care personajele doar stau, schimbă câte o vorbă la un pahar de vin, într-o căsnicie, la o înmormântare. Tot timpul ai acest sentiment sufocant și depresiv care acaparează multe scene. Tragedia războiului și urmările acestuia sunt frecvent invocate. În momente de genul acesta, orice încercare a filmului de a glumi e sugrumată, iar schimbul drastic de tonuri se produce cu măiestrie.
Acest film mi-a confirmat cât de sec e, de fapt, umorul basarabean. Dacă e să fiu întrebat, dialogul în sine nu conține un număr prea mare de glume și o mare parte din umor e derivat din gesturi sau comunicare non-verbală. „Carbon” nu are un umor preponderent verbal, ci de situație, de conjunctură. Vine din exprimare mult mai mult decât din dialog în sine. Filmul a fost subtitrat (ironia traducerii din română în altă română, dar înțeleg!) pentru a-l face mai inteligibil audienței locale, dar nu pot spune că adaugă mult context pentru glume sau ce le face amuzante. Și aici apare prima mea critică a filmului: impresia mea e că, în loc să apropie culturile diferite din cele două părți ale Prutului, filmul păstrează această distanță din prezentul în care uneori ne e dificil să ne înțelegem unii pe alții. Mă refer la aerul interacțiunii, la spațiul dintre replici, la privirile sictirite și obosite ale personajelor. La vizionarea de presă, s-a simțit ca și cum jumătate din sală râdea în hohote, relaționând instantaneu cu mesajul filmului, iar cealaltă era complet pe dinafara glumei ermetice - și ceva îmi spune că așa și era. Deoarece filmul conține tone de secvențe, unde ceea ce face situația atât de comică, e un factor mult prea subtil pentru a atinge o persoană care și-a trăit toată viața în București. Și să nu fiu înțeles greșit, am râs mult. Dar am râs în timp ce știam că mulți spectatori se scarpinau la ceafă, confuzi. Ce încerc să zic e că e cât se poate de nișat. Ca moldovean, l-am perceput ca fiind mai cu seamă destinat publicului local, nu celui din lumea largă. Deși cred că umorul din „Carbon” e foarte specific, sunt, însă, convins că succesul de public al acestei producții ar putea face ca spectatorii din România să rezoneze cu modul moldovenesc de a privi lucrurile. Să nu râdă de ei, ci cu ei.
Una peste alta, mi s-a părut un film extrem de bine făcut. Nu am intrat în multe detalii legate de poveste. Am vrut să las fiecare potențial cititor să meargă să îl vadă în cinematografe, pentru a-și face o părere proaspătă și neatinsă de jurnaliști sau critici, dacă tot e prima ocazie de a vedea așa ceva.
„Carbon” a obținut un record la box-office în Moldova, devenind și primul film moldovenesc proiectat în cinematografele din România. A fost selectat ca propunere a Republicii Moldova pentru Premiile Oscar și a fost difuzat în mai multe țări.
- Dragoș Cașenco este student la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, anul I, în practică la Rock FM.
