Dragoș Cașenco
Am avut oportunitatea, ca solist al trupei Taxawal, de a fi unul dintre protagoniștii unui concert de rock underground, ce a avut loc vineri, 7 iulie, în clubul I-auzi una. E extrem de dificil să fii modest într-o astfel de poziție, deoarece ești în situația de a te analiza și de a te explica - existența ta, acțiunile tale, impulsurile tale. Iar eu pot afirma cu siguranță că momentele de pe scenă nu sunt unele în care ești întocmai o creatură rațională sau ușor de înțeles, așadar până și mie mi-ar fi greu să pun în cuvinte, în mod obiectiv, ce se întâmpla. Așa că în acest articol nici nu o să fac asta, ci opusul. O să fac o relatare subiectivă a experienței din acea seară, în calitate de o cincime a unei jumătăți din muzicienii ce și-au tăiat inimile și au sângerat emoție de dragul divertismentului și al rock ‘n’ roll-ului.
Plecat de la practica pe care o fac pentru Rock FM, în calitate de student la facultatea de jurnalism, într-o amiază pârjolitoare, cu vânt fierbinte, începusem să îmi pun la punct versurile, să planific ordinea pieselor pe care o să le cântăm și pur și simplu să mă pregătesc pentru multă încordare fizică și emoțională. Mă simțeam ca înaintea unei petreceri la care știi că se va întâmpla ceva important, ca înaintea absolvirii unei instituții, ca înaintea aterizării într-o piscină după un salt de la înălțime. Într-un cuvânt, adrenalina a lovit din primele momente și nu m-a părăsit până în momentele de respiro, precum scrierea acestui articol. Ajungând acolo, am observat că basistul din Taxawal, Daniel, avea niște pantaloni personalizați cu logo-ul trupei, lucru care trebuie să admit că m-a făcut invidios, mai ales că a refuzat să ne spună de unde îi avea.
În mijlocul sonorizării, fix când simțeam că magma din formație clocotea din ce în ce mai intens, piesă după piesă devenind tot mai unitari și mai sincroni, a dat buzna în local Poliția Sectorului 3, cu plângeri din partea locuitorilor din jurul Pieței Unirii. Aproape că ne-am simțit importanți. Verdictul a fost că noi vom ține spectacolul cu ușile și geamurile închise, fie că voiam asta sau nu.
Venganza au început să cânte în forță, cu energia lor specifică, derivată din post-hardcore și emo, pulsând din fiecare colț al scenei. Vocalista, Maria, își menținea postura ușor timidă, dar stabilă, pe parcursul setului în timp ce dădea drumul la valuri devastatoare de frustrări și epifanii în formă vocală. Chiar dacă sunt prieten cu acești oameni, din public îi priveam ca fan, și n-aș fi vrut să fie altfel. Sunt o inspirație pentru mine și cam oricine vrea să facă ceva din nimic, lucru pe care se bazează toată scena asta de muzică DIY (do-it-yourself). E un spirit în muzica lor care se întoarce la trupe precum Ramones, Talking Heads, Nirvana, care au început de la cele mai modeste și umile compoziții și atitudini scenice, dar cu timpul au evoluat în bestii ale muzicii alternative, grupuri legendare care au motivat, trezit și crescut generații întregi de copii cu pasiuni și talente. Private Venganza par croiți din aceeași stofă alternativă și sensibilă, însă, potentă și sinceră, iar muzica lor taie până în adâncul subconștientului. Tot timpul au o melancolie acolo, tot timpul este un puls anxios care iese la iveală, fie prin țipetele melodice ale Mariei sau părțile de chitară ascuțite, cântate de maeștrii-compozitori Victor și Ștefan. Basista „Căpșuni” și bateristul David completează formația cu stabilitate, ancorând sunetul într-un format de piesă compactă dar nu limitată, economisind sunete dar nu emoții. Melodiile mele preferate pe care le-au cântat în seara respectivă sunt „Dionaea“ și „Salt Pill”. Ce e e drept însă, e că nu știu titlurile celorlalte piese. Vor scoate material înregistrat profesionist pe la sfârșitul verii, ceea ce mă face să ard de nerăbdare și sunt convins că nu sunt singurul.
My Own Concert Review
Taxawal e trupa pe care am format-o împreună cu doi prieteni, Bri și Daniel, în octombrie 2022, fără alt mare scop decât să scriem piese interesante, după definiția noastră oricum. Eram un grup de indivizi cu gusturi muzicale vag similare dar în realitate extrem de diferite. De la prima repetiție ne-am dat seama că putem produce o reacție chimică de care să fim extrem de mulțumiți. Ulterior, doi chitariști (Mihai și Alex) ni s-au alăturat pentru a pune frâu animalelor turbate din noi și a ne ajuta să începem să compunem ceva ce se poate numi muzică. De acolo provin piese precum „Crack Cocaine Spider“ și „Beach Story”, care ne sunt probabil cele mai tipice în momentul acesta. În primul rând, căutăm să distrăm, muzica e un spectacol, o dramă, o comedie, o lume creată pentru a încuraja explorarea impulsurilor umane. Cel mai des piesele ni le asamblăm din fraze muzicale orfane, ritmuri tribale, parodii ale altor genuri muzicale și linii melodice inspirate din alte piese favorite. Iar versurile, la care insistă să contribuie toți membrii trupei, apar cel mai des din vreo poezie absurdă sau serie de sloganuri sarcastice. Aceasta a fost și încă e trupa, în viziunea mea complet intoxicată de faptul că sunt unul dintre motivele pentru care există. La I-auzi una a fost al doilea concert al nostru și pot spune că am învățat din greșelile amatorești pe care le-am făcut la debut. E foarte amuzant cum toate trupele tinere sunt atât de speriate să nu facă vreo greșeală la primele concerte, când adevărul, cel mai des, e că nimeni nici nu va observa. Totul pare atât de important, atât de epic și se întâmplă atât de repede, dar un eveniment istoric pentru un muzician tânăr înseamnă, pentru un spectator aleatoriu, doar un alt concert banal.
După cum am mai menționat, am cântat cu geamurile închise, iar asta a făcut totul mai tensionat. În punctele culminante ale pieselor îmi simțeam sângele fierbând și pulsând prin orice organ îmi mai funcționa în acele momente. Informațiile explicite ale versurilor, calitățile lor semantice și sentimentele trăite ce le-au inspirat dispăruseră în negura timpului, iar fiecare melodie s-a renăscut în acea seară, căpătând un nou înțeles nu doar pentru mine dar, mai important, pentru oamenii ce ne puteau privi și dansau cu noi. E clar că i-am inspirat ceva acelei cete de adolescenți cu fețele înroșite pentru că pe parcurs ne-am pomenit cu sticle de Robby Bubble vărsate prin sală, carduri de credit aruncate pe scenă și tălpi de încălțăminte dezlipite, urmând pogo-urile și mosh-ingurile violente ce au luat loc. Am sfârșit cântând una dintre balade, „Gray Door”, cu o șapcă Lidl pe cap și nu aș fi vrut să fi fost altfel.
Pentru mine, totul a fost ceață și magie, ca într-un vis. Căpătasem un fel de transă făcută posibilă doar prin combinația de senzații - urechi ce țiuiau și lumini ce mi se reflectau de corpul transpirat. Un moment cu un impact special de mare a fost când am ajuns la (breakdownul) unei piese numite „The Plate“ (compusă de Mihai), un pasaj în care toți membrii cântă părți diferite, inconsecvente și distincte una de cealaltă. Trei minute în care improvizăm aproape de fiecare dată și am simțit cu acea parte conștientă și primitivă a creierului faptul că într-adevăr sunt acolo, sunt viu și fac lucrul care mă face fericit să fiu viu. Iar o privire rapidă spre audiență mi-a dat de știre că făceam ceva corect.
După „Seatbelt”, care a fost piesa de încheiere, am avut primul moment de liniște, în backstage, pe care l-am petrecut bând jumate de sticlă de apă plată caldă. O combinație ciudată de depresie, goliciune emoțională și oboseală a început să mă acopere încetul cu încetul, chiar dacă încă nu-mi dădeam seama care ar putea fi motivul. Acum mi-o pot justifica doar ca pe o coborâre din extaz, când aterizezi cu picioarele pe pământ după ce plutești în cerurile mai presus de cel de-al nouălea. Nu îmi mai simțeam gâtul, picioarele sau neuronii și cu un pic de sarcasm mi-am zis: „uite ce se pățești dacă iubești muzica”. Și am râs.
