Conturile de Instagram ale actualilor membri Pierce The Veil, o formație de post hardcore din San Diego, California, anunțau ieri aniversarea albumului care le-a propulsat cariera. „Collide With The Sky”, capodopera post-hardcore, care la vremea lansării a făcut valuri mari la unul dintre cele mai importante festivaluri de cultură și muzică alternativă din State, „Warped Tour”, a împlinit ieri 11 anișori. Până în ziua de azi, albumul rămâne, atât pentru mine, cât și pentru mulți critici, una dintre cele mai frumoase lucrări ale trupei. Personal, cred că, la vremea respectivă, a fost unul dintre materialele care au marcat un punct de cotitură pentru stilul post-hardcore, o rampă de repopularizare a acestuia.
Genul muzical provine din fuziunea post-punk-ului și a noise rock-ului. Mișcarea își are începuturile în anii ’80, urmând să se dezvolte masiv, prin adaosuri de influențe, până la finalul anilor ’90. Astăzi, întâlnim o sumedenie de fațete ale stilului, cu influențe diversificate și combinații inventive de instrumente. Post-hardcore-ul este definit ca păstrând agresivitatea și apăsarea hardcore-punk-ului, în timp ce lasă mai mult spațiu de manevră pentru creativitate muzicală. Adică, cel puțin trupele moderne, găsesc moduri mult mai flexibile de a-și exprima emoțiile prin muzică, față de atitudinea sonoră brutală „pe față” și ascuțită. Asta fără a compromite energia specifică punk-ului.
„Collide With The Sky” este al treilea album din discografia Pierce The Veil și a apărut în 2012, pe 17 iulie. În anticiparea albumului, trupa a lansat trei single-uri însoțite de videoclipuri, „King For A Day”, mult-așteptata și ușor previzibila colaborare cu solistul Sleeping With Sirens, trupă care promovează același stil, Kellin Quinn, „Bulls In The Bronx”, o piesă cu influențe muzicale flamenco, regăsite în părțile de chitară clasică și „Hell Above”, care împreună cu introducerea sa „May These Noises Startle You In Your Sleep Tonight”, asigură un început de album cu impact puternic, trecând de la sensibilitatea și disperarea primelor note, la asumarea cu putere a emoțiilor copleșitoare.
Aveam 11 ani când am descoperit Pierce The Veil. Cu toate că nu simțisem până atunci emoțiile despre care Victor Fuentes, solistul, tot cânta, cumva rezonam cu sentimentele. Era atât de revoluționar, pentru un copil, să asculte o muzică atât de sinceră, când vine vorba de latura întunecată și profund furtunoasă a sufletului omenesc. Acel extaz, acea înțelegere instantanee a unei muzici noi, momentul de declic, era un sentiment nou. Încă știu toate versurile ca în palmă și simt aceeași bucurie la fiecare audiție.
Albumul începe cu un intro dureros, în care vocea solistului Victor Fuentes, parcă auzită strigând din depărtare, își pune sufletul pe masă. Energia crește pe măsură ce piesa continuă, cu chitarele ieșind tot mai mult în evidență, ritmul făcând inima să bată din ce în ce mai tare, ajungând la o explozie chiar atunci când intră piesa „Hell Above”, prin strigătul epic al vocalistului „This is the street youth rising up!”, urmat de o chitară dezlănțuită. Ascultând a suta mia oară partea de început, încă mi se face pielea de găină. Sincer, e una dintre cele mai electrizante tranziții pe care le-am ascultat vreodată. Când am descoperit albumul acesta, după ce deja le învățasem cap coadă pe primele două, „Flair For The Dramatic” și „Selfish Machines”, pe vremea când albumele încă se ascultau cap-coadă, ceva în mine s-a schimbat. Era ca și cum am descoperit focul.
Trecerea la „A March Into Water” păstrează energia explozivă din „Hell Above” și poartă un mesaj care, pentru mine, înseamnă foarte mult. „With a sudden death, we fight back” e un îndemn care m-a motivat în cea mai grea perioadă a vieții mele. Cu toate că episodul acela tragic s-a întâmplat la șapte ani după apariția albumului, faptul că, ani de zile, îl ascultasem săptămânal, versul devenise cumva un mesaj subliminal. Avantajul de a te îndrăgosti de muzică de mic este că o păstrezi și te formează. Unii ar spune că Pierce The Veil compune numai muzică depresivă, eu sunt de părere că muzica trupei îți dă avânt și îți leagă niște conexiuni, prin care mult mai ușor înțelegi prin ce treci, atunci când ești la pământ. Niciodată nu am mers pe stradă cu muzica asta în căști, fără a păși cu spatele drept, hotărâtă.
„King For A Day” a fost, la vremea respectivă, una dintre cele mai așteptate colaborări din cultura alternativă. Sleeping With Sirens, o altă trupă de succes de post-hardcore din Orlando, Florida, se bucura de succesul albumului lansat cu un an înainte, în 2011, „Let‘s Cheers To This”. Fanii au fost cei care au propus ca acești doi soliști să colaboreze. Vic nu se mai întâlnise niciodată cu Kellin. Invitația a fost publicată pe Twitter și, iată, a ieșit una dintre cele mai populare și ascultate piese ale culturii alternative din 2012. Piesa a fost inclusă în topurile Hot Rock Songs și Digital Rock Songs, ambele publicate de Billboard. „King for a Day" a fost nominalizată atât pentru cel mai bun single, cât și pentru cel mai bun videoclip la premiile „Kerrang! Awards”. Videoclipul a acumulat, până la momentul prezent, peste 162 de milioane de vizualizări pe YouTube.
„Bulls In The Bronx” e, probabil, piesa mea preferată de pe album. Povestea care a inspirat versurile e una tragică, despre o adolescentă de 16 ani din Australia, care, după ani de hărțuire, și-a luat viața. Totuși, Pierce The Veil a reușit să transforme o tragedie într-o piesă poetică, plină de speranță, care, lipsită de date specifice, poate fi interpretată în foarte multe contexte, onorând, totuși, amintirea tinerei. Piesa începe cu bătăi apăsate și alerte de tobe, care mențin un tempo rapid aproape pe tot parcursul piesei. Ce îmi place mie foarte mult sunt accentele de chitară clasică, auzite înainte de unul dintre pasajele de trecere către breakdown. Linia melodică trece prin foarte multe schimbări pe care, parcă, nici nu le simți. Parcursul și evoluția melodiei sunt foarte fin executate, păstrând energia la nivel înalt și sentimentele exprimate cu o vulnerabilitate brutală. Părțile de pian accentuează cu eleganță emoția, dând senzația de ascensiune, în special spre final. Piesa asta îmi lasă gura apă. Ideea e că melodia te transportă în alte locuri. Mereu am sentimentul că, la începutul piesei, sunt bine ancorată în realitate, și totuși, fără să-mi dau neapărat seama, anumite părți îmi fură mintea. De asta nu pot asculta „Bulls In The Bronx” pe stradă, mi s-ar fura telefonul, iar mintea mea ar cânta în continuare, fără să simt vreo schimbare. Spre final, totul se dilată, pianul te ridică, iar chitarele, basul și toba, parcă trag să depășească efectul de estompare a sunetului, fiind totuși conștiente că e imposibil. Și, uite așa, piesa te lasă în aer, tânjind după ea înapoi. Cred, cu ipocrizie, că a încerca să descriu cântecul ăsta nu va da niciodată rezultatele pe care mi le doresc, cu toate că, în momentul ăsta, presupun că am reușit să mă apropii.
Deși aș putea lua fiecare piesă la rând, mă voi rezuma la preferatele mele și voi încheia cu „Hold On ‘Till May”. Cu toate că piesa originală, varianta electrică, e versiunea populară, voi scrie despre varianta acustică, adăugată ca bonus pe versiunea „Deluxe” a albumului. Mi se pare că acea chitară acustică ridică ușor presiunea de pe umeri și îți dă destul spațiu, încât să reflectezi liniștit asupra versurilor. „Hold On ‘Till May” e una dintre acele piese care face vulnerabilitatea să pară mai frumoasă, mai intimă, mai ușor de acceptat și de lăudat. Versurile de pe la început, „Surrounded by the sun/One million branches and she loves every one”, sunt, după părerea mea, acel memento că, indiferent de cât de mult haos e în jurul tău, a prețui viața care te înconjoară, te face un on strălucit. Rezonez cu sintagma. Cred sincer că, atunci când purtăm grijă, iubim și acceptăm faptul că fiecare emoție, rea sau bună, face parte din viață și trebuie trăită ca atare, devenim oameni compleți.
În ciuda versurilor, care, depinzând de context și de stare, sunt mai greu sau mai ușor de înghițit, pentru mine cântecul marchează acea clipă de eliberare și de a-mi relaxa mușchii cefei, după un album intens, care stimulează fără milă, dar cu onestitate, fiecare centru emoțional. E acel moment de înțelegere că furia, durerea, disperarea și energia intensă pe care o simți până în vârful degetelor, sunt în regulă, sunt parte din frumusețea vieții. „Darling, you‘ll be ok”, după cum cântă liniștit Vic Fuentes.
Iată-mă la 11 ani de la prima audiție. Parcă e la fel. Același fior, același extaz. Și am impresia că întotdeauna va fi.
