Tatăl meu e fan Depeche Mode de când mă știu. Am crescut și eu cu muzica lor mai veche, piese precum „Everything Counts”, „Policy Of Truth” sau „It’s No Good”. Sunt parte din cine sunt, sunt printre cântecele care m-au format. Așa că, ziua concertului a fost una agitată și veselă pentru toată familia. Tata îmi spunea că așteaptă acest concert de 25 de ani și că e nerăbdător să își vadă visul cu ochii. Eu mă bucuram cu el. La concert, urma să ne despărțim, el având loc în tribună, iar eu, ca orice tânăr fan Depeche care se respectă, jos, pe gazon.
Ajunsă în stadion, fără să stau, din fericire, la vreo coadă, am făcut ochii mari și m-am uitat în jur. Lumea începea să se adune, iar trupa din deschidere, HÆLOS, își începuse deja setul. Mi s-a părut foarte potrivită alegerea acestei formații pentru a da startul evenimentului. Vocea solistei, Lotti Benardout, subțire și delicată, începuse deja de la primii pași în Arenă să mă atragă ușor într-o transă. HÆLOS produce un sunet care te învăluie, dacă îl lași. Ușor, aerisit și hipnotizant sunt cuvintele care mi-au venit în cap, gândindu-mă mai atent la momentul deschiderii. Acesta a fost ultimul lor concert din acest turneu, predând ștafeta trupei germane Hope, care va cânta, alături de legendarii „depeși”, după cum îi alintăm eu și tata, șapte concerte.
Depeche Mode a intrat pe scenă pe un sunet grav, vibrant și apăsător. Nu am văzut foarte bine ce se întâmpla pe scenă. Eram puțin mai în față de turnul de sunet, iar scundă fiind, mă chinuiam să arunc o privire printre capetele din mulțime, stând pe vârfuri. Litera „M” de pe ecrane se contura din ce în ce mai mult, eu am considerat-o un fel de clepsidră pentru când va începe, de fapt, show-ul propriu-zis. Și când a început, am simțit o briză rece în față, ca un fel de exclamație „Atenție!”. Startul a fost dat de „My Cosmos Is Mine”, una dintre piesele mele preferate de pe „Memento Mori”, un început de impact, executat cu autoritate peste publicul care aplauda, zbiera și îi privea de Dave Gahan și Martin Gore cu flăcări în iriși. Eu încă încercam să îmi găsesc un echilibru pe vârfurile degetelor de la picioare, pentru a mă alătura armatei de fani cu ochii fixați pe scenă.
Mi se pare că a treia piesă a fost cea care a făcut toată Arena Națională să răsune pentru prima oară la concert. Refrenul de la „Walking In My Shoes” a fost intonat cu amar, de parcă membrii publicului îi trăgeau la răspundere pe cei ce le-au greșit, ridicând, pe ritm, degetul arătător. Și eu am mustrat pe cineva în gând, strigând cu convingere „You’ll stumble in my footsteps!”. Ce m-a impresionat, după ce am aruncat o privire de ansamblu asupra colegilor mei de cor, era combinația de generații și tipologii de persoane. Punk-iști în vârstă, hipsteri de liceu, copii mici azvârliți în cârca tatălui, afaceriști la cămașă cu butoni, corporatiști, rockerițe și păpuși Barbie, oameni care, în general, nu se amestecă omogen, toți se adunaseră sub o singură cupolă, toți pentru aceeași muzică și cu același entuziasm.
Pentru că nu vedeam clar până la scenă, mă bazam pe ecran. Nu îmi venea să cred că ce se difuzează se întâmplă pe scenă. Dave, cu eleganța unui balerin, făcea piruete cu brațele întinse, capul său fixând un singur punct. O postură impecabilă. Poate inuman de perfectă. Amândoi, și Dave și Martin, sunt prezențe „larger than life”, vorba englezilor. Mici de la distanță, acaparatori în spirit. Deși, din punct de vedere matematic eram departe de ei, nu m-am simțit niciodată mai aproape de un artist, de parcă sunt intangibili și, totuși, palpabili. Spun asta cu toată încrederea pentru că, vorba alor mei, acest concert nu a fost „show”, a fost un concert veritabil. „Depeșii” nu au avut nevoie de artificii de spectacol pentru a da această impresie. Ci așa sunt ei, în mod natural, ca artiști.
Fulgerele au început pe la a șasea sau a șaptea piesă, prevestind o ploaie cruntă. Nu le-am observat din prima. Au început ușurel, crescând în intensitate, pe ritmul muzicii. M-am gândit la regretatul Andy Fletcher. Când vremea s-a întețit, a început furtuna, fulgerele și tunetele se încadrau ca piesele de puzzle în spectacol, am știut că e acolo. Al treilea membru îndrăgit Depeche Mode era cu noi și încerca, parcă în glumă, să fure atenția mulțimii. „Sunt spectaculos de aici, de sus, priviți-mă”, îmi imaginez că spunea. Pe „World In My Eyes”, piesă dedicată chiar lui Andy, încă ploua, iar fulgerele erau și mai frumoase, peste stadion. Apa șiroia peste noi, ca un duș rece cu presiune mare. Personal, urăsc umezeala, e incomodă și îmi strică starea. De data aceasta, mi se părea că e cel mai frumos efect special. Am dansat și m-am distrat parcă și mai tare. De fapt, cu o inconștiență puerilă, m-am întristat puțin atunci când ploaia s-a domolit. Mi se părea că marele artist și-a făcut numărul, s-a distrat cu noi și ne-a lăsat. Am aflat mai târziu de la ai mei că, privind spre secțiunea „Standing B”, unde mă aflam, au văzut cum, din cauza picăturilor reci, din public se ridica un abur dens, ca o ceață.
„Enjoy The Silence” a fost un moment incredibil. Ploaia se oprise. Nu a fost suflet în Arena Națională care să nu știe versurile. Chiar și muzicienii s-au oprit din cântat să se uite în jur și să asculte corul de circa de 45.000 de voci, intonând solemn „All I ever wanted / All I ever needed / Is here, in my arms”. Am tăcut și eu puțin pentru a asculta atent, cum se aude când cântă atâta lume, într-un stadion. E ceva ce nu pot descrie în cuvinte. E ceva ce se simte, se respiră, se trăiește lăuntric. Parcă e un sunet prea intim pentru a fi redat celor care nu au întins mâinile în sus și, cu pieptul plin de aer, au încercat să acopere celelalte voci.
Mă întreb cum au văzut „depeșii” panorama înstelată din timpul piesei „Waiting For The Night”. Arena se transformase într-o mare de lumini. Pe tot parcursul concertului, am simțit că suntem noi, cei care suntem jos, dansând pe gazon, și restul din tribune. Entități separate. Când publicul și-a aprins lanternele, nu mai exista nicio diferență. Eram un ocean tulbure de sclipiri albe. „Just Can’t Get Enough” a schimbat brusc atmosfera ludică. Stadionul se transformase în cea mai mare discotecă la care am fost vreodată. Lumea, cu hainele lipite de trup și părul dat pe spate, se zbenguia de colo până colo. Ploua torențial din nou. Toată lumea zâmbea, unii se luau de mâini și dansau săltat împreună, alții se mișcau haotic mușcându-și buza. Pentru că mă mișcasem atât, începeam să am cârcei la picioarele, răcite de potop. Dar nu m-a împiedicat.
Concertul s-a încheiat cu „Personal Jesus”, un moment în care chiar am simțit că, dacă îmi întind mâinile și mă chinui să ajung cu degetele cât mai sus, voi simți un soi de „absolut”. Și așa a fost. Nu degeaba legendele sunt legende. Talentul acestui tip de artiști e acela de a-ți oferi câte un mic „infinit” la fiecare concert. „Memento mori” s-a transformat în „Vita vivet” în seara de 26 iulie. Am plecat pe furtună spre casă, cu un zâmbet tâmp pe față.
