Nu am mai fost niciodată la ARTmania. Anul acesta am participat pentru prima oară și am avut ocazia să ascult și să particip la o sărbătoare a metalelor grele, majoritatea trupelor venind din nucleul stilului muzical, Norvegia.
În prima zi, am pășit cu încredere pe străzile Sibiului, un oraș de care sunt îndrăgostită de mică pentru alura atemporală și pentru arta din Bruckenthal. La cazare, am aflat că mai avea loc un eveniment simultan cu festivalul, o competiție de motociclete de teren. Lobby-ul era plin de echipament plin de noroi și de britanici care bâzâiau după câte o sticlă de apă. Astfel că Sibiul era destul de aglomerat de tot felul de personaje. ARTmania s-a ținut în Piața Mare, perimetrul fiind înconjurat de clădiri istorice și restaurante fără mese libere. Înainte să intru, totuși, în festival, m-am întâlnit cu Andy Dumitrescu și cu Dorian Emil de la trupa Wildchild, la un pahar de ceva rece, să discutăm despre scena muzicală din Sibiu și despre așteptările legate de festival.
Când am ajuns la festival, cu puțină întârziere, cânta Pain Of Salvation, care mi se pare, chiar și acum, după încheierea festivităților, cea mai carismatică trupă care a pășit pe scena mare. Pe lângă muzica precisă și cântată cu multă bucurie, artiștii au tratat publicul cu mult umor. Printre glumele pe care mi le aduc aminte e cea pe care a spus-o solistul înainte de o piesă cu o introducere lungă și emoțională, urmată de o bubuială captivantă, „Următoarea piesă e un cover Britney Spears!”. Lumea aștepta cu multă curiozitate ca piesa să treacă de intro, pentru ce credeam că va fi o surpriză ieșită din comun, având în vedere tematica festivalului. „Promit că vine”, a spus el, secunde înainte ca scena să sară în aer pe un black metal electrizant.
Eu mă poziționasem în fața scenei mici și puteam vedea perfect de acolo până la scena mare. Așteptam să îi vă pe cei de la We Are Numbers, o trupă brașoveană, pe care o urmăresc de ceva timp, și pe care îmi era dor să o văd live. În caz că ați citit interviul pre-ARTmania cu ei, băieții au promis că vor aduce pe scenă o surpriză. Și a fost minunată. Piesa „Dying”, pe care încă nu au lansat-o oficial, parcă a mărit intensitatea atmosferei. Se adunase multă lume să îi vadă, lucru care m-a făcut, cumva, mândră de ei, mândră că audiența crește, mândră că publicul a arătat mult mai multe semne de curiozitate decât de obicei. Farmecul acestui festival a fost chiar mulțimea care, indiferent pe cine a venit să vadă, se muta de la o scenă la alta în mod natural, vrând să descopere muzică și să se bucure de toți artiștii.
A doua zi a fost preferata mea. M-am plimbat prin centru începând cu ora unu. Era copleșitor de cald, așa că m-am retras la o terasă. Am glumit în sinea mea că mă scot singură la o întâlnire, așa cum îmi doresc eu, cu liniște, mâncare bună și ceai cu gheață. La patru și jumătate aveam interviu cu TesseracT, trupa pe care o admiram cel mai mult din line-up. Evident, am avut și mari emoții. Am stat de vorbă cu Daniel Tompkins și James Monteith despre „War Of Being”, atât single-ul, cât și viitorul album cu același nume. Am rămas cu o impresie foarte bună despre britanici. Au simțul umorului, știu să se facă plăcuți și mi-au vorbit cu foarte multă pasiune și emoție despre acest proiect, de altfel extrem de complicat și ramificat pe mai multe domenii digitale. Am văzut pe fețele lor cât de multă muncă au depus și încă depun pentru a realiza planul, care sunt sigură că va avea un impact puternic. Sunt nerăbdătoare să le văd conceptul materializat. Am înțeles de la Daniel și James că la ARTmania au cântat live „War Of Being” în premieră.
Veterana cu păr platinat din fața scenei
Am intrat în festival pe la ora cinci. M-am pus moț, în primul rând, în fața scenei mari, pentru a vedea de aproape ce spectacol fac în realitate cei de la TesseracT. Lângă mine, în soare, așezată turcește, stătea o doamnă cu părul alb, îmbrăcată comod, cu ochelari de vedere, sau, mai pe scurt, cea mai interesantă doamnă de la ARTmania. Am intrat în vorbă cu ea, pentru că așa sper să fiu și eu la vârsta ei, cu puterea de a sta în față la concerte și cu energia de a sări cot la cot cu tineretul. Delia mi-a povestit că din ’93 până astăzi a văzut în jur de o mie de formații rock. Cel mai mult îi place să meargă la Budapesta și Viena la cântări, iar trupa ei preferată e Rammstein. Mi-a povestit cum s-a dus de două ori, în două zile consecutive, pentru că, în prima, nu a prins decât bilet în tribună, cu loc. În a doua zi a prins ultimul bilet pe gazon, în picioare, unde își dorea de fapt. Delia își ținea locul în față ca să îl vadă pe Steve Wilson de la Porcupine Tree de aproape. A stat cu multă determinare acolo de la cinci după-amiaza până la final, după miezul nopții. Eu m-am retras după concertul TesseracT. Am lăsat fanii înfocați ai headliner-ilor în locul meu și m-am poziționat mai în spate, în zona turnului de sunet, de unde puteam auzi perfect muzica.
Steven Wilson – omul, nu starul
Porcupine Tree chiar a fost un fenomen muzical. Înainte de a păși pe scenă, pe ecranul mare se proiecta un mesaj, în care artiștii ne rugau să uităm de telefoane în timpul cântării. În mare, chiar a fost un concert „phone-free”. Muzicienii au cuprins mai multe ere ale carierei lor în program, de la primele albume, până la cele mai recente lucrări. A fost mai mult decât o mostră de Porcupine Tree, a fost o prezentare a tot ce au realizat, din `87, până acum. Îmi aduc aminte cu mare drag de acel moment în care l-am văzut pe scenă pe Steve-omul, nu starul de rock progresiv. Era așezat pe un scaun înalt, cu chitara acustică în brațe. Începuse să cânte, dar s-a oprit brusc, și-a ridicat palma la frunte și s-a gândit câteva secunde. Cu un chicotit ușor, s-a întors către colegii de trupă și a exclamat „Băi, nu mai știu versurile!”. Chitaristul i-a fredonat ceva, apoi, după un „Ah, ok, gata!”, Wilson a reluat piesa. Mai trec câteva secunde și iar se oprește. „Și după asta ce venea?”. Publicul s-a amuzat odată cu el. După încă un vers șoptit de către chitarist, s-a întors înapoi la noi și, amuzat, a zis „Gata, gata, mi-am amintit”. M-am gândit la Delia. Mă întrebam cum se distrează acolo.
De la Haken și Sirenia la Wardruna
În ultima zi de festival am luat-o mai ușor. Stătea să plouă și era răcoare. O vreme bine-meritată după două zile caniculare. Am participat la câteva activități prin festival și apoi, m-am dus să ascult Haken, la scena mare. Nu mai auzisem de ei, dar imaginea lor era haioasă și relaxată, membrii purtând cămăși înflorate, iar sunetul era greu, energic și distractiv, un metal progresiv imprevizibil, pe alocuri cu note de jazz. De fapt, ce mi-a întors capul la scenă a fost un solo de pian jazz, jucăuș, care, în mod surprinzător, având în vedere genul muzical, se potrivea ca o piesă de puzzle.
Apoi m-am îndreptat către scena mică, unde se pregătea Sirenia, trupă cu care urma să am interviu după ce cobora de pe scenă. Formația se află în turneul de promovare al albumului „1977”, lansat anul acesta. La primele trei concerte, dintre care și ARTmania, au venit cu Alessia „Melany” Scolletti, solista trupei Era. Am aflat mai târziu că vocalista originală susține an de an o serie de concerte de operă în Franța și că, de fiecare dată când se intercalează proiectele, Alessia îi ține locul. Concertul, chit că a avut loc pe scena mică, a fost de mare intensitate. Mulți ne-am îndrăgostit de goth metal ascultând Evanescence și Nightwish, adică de atingerea delicată și sensibilă a vocilor feminine, pe linii melodice dure și precise. Mi-a plăcut mult să ascult o altă perspectivă asupra stilului, mai ales că Morten Veland, fondatorul formației, experimentează cu genul muzical de vreo 30 de ani și e o forță creativă incredibilă, care aduce elemente noi muzicii goth la fiecare album pe care îl produce.
Wardruna a închis festivalul. A fost o mostră reprezentativă a culturii norvegiene, învelită în sunetul metalului simfonic cu influențe din mitologia nordică. Artiștii, pictați pe față, îmbrăcați în straie reprezentative cu motive tradiționale, aveau o postură impunătoare pe scenă. Ploaia parcă făcea parte din spectacol. Scena a fost decorată cu ce aș descrie ca fiind valurile oceanului. Perdelele argintii fluturau în vânt, strălucind în lumina reflectoarelor. Aproape de miezul nopții, din Turnul Sfatului, se auzeau clopotele, care răsunau grav și completau sunetul greoi și hipnotizant transmis de pe scenă.
Concluzia? Nu cred că un festival de acest fel ar mai fi fost atât de impresionant în alt spațiu, în afară de Sibiu. Oamenii, artiștii, arhitectura care înconjura perimetrul festivalului, toate aceste elemente s-au potrivit la marele fix. După această excursie, am rămas convinsă că, dacă te deschizi față de Sibiu, atunci Sibiul va avea grijă să te simți bine. În plus, ARTmania, ca eveniment, merită oboseala. Nu am avut parte de niciun moment plicticos, de cozi prea mari, de probleme legate de organizare. Toate numerele au intrat pe scenă atunci când erau programate, spre exemplu, lucru care mai rar se întâmplă la festivaluri. Le mulțumesc Sibiului și festivalului ARTmania pentru această experiență superbă! Mă voi întoarce, cu siguranță!
