Dacă tastezi pe Google „The king of prog rock”, îți apare numele lui Steven WIlson. O titulatură despre care spune că este foarte măgulitoare, dar prea nedreaptă pentru ceea ce face.
Progresivul l-a costat pe Steven Wilson celebritatea (Daily Telegraph l-a numit odată „cel mai de succes artist britanic despre care nu ai auzit niciodată”), milioane de albume vândute, milioane de lire sterline, însă după cum spune, nu ar fi fost în stare să facă altceva. Și asta, în principal, pentru că progresivul se bazează pe concept, pe continuitatea albumului, pe muzica văzută ca o călătorie, de ascultat de la început până la final, fără întreruperi. Ca un concert de o oră și patruzeci și cinci de minute, fără telefon. Pe ecran a fost afișat minute întregi înaintea concertului mesajul „La cererea trupei, acest concert este un eveniment fără telefon”.
Deschiderea a fost ca de obicei cu „Blackest Eyes” și nu există nimic care să indice că acest clasic Porcupine Tree din 2002 și-a pierdut relevanța. Ne-au introdus apoi în câteva dintre melodiile de pe noul album - „Harridan” și „Of the New Day”, de pe care am mai ascultat live și „Chimera's Wreck” și „Dignity”. A fost și mult-așteptata - după reacția publicului - „Anesthesize”, despre care ne-a avertizat că este lungă, „which obviously means it’s better than a short one”, cu un solo al lui Randy McStine în locul lui Alex Lifeson, care este pe varianta de studio.
Întâmplător pe „I Drive the Hearse” (de pe „The Incident”), Steven Wilson a avut un mic incident, uitând versurile de început, fiind nevoit să apeleze la Randy McStine pentru clarificări. „A fost un turneu lung”, ne-a explicat. L-a ajutat însă publicul să încheie show-ul, cântând ultimul vers din „Trains”, “It’s ok”, cu toți plămânii.
Elementele vizuale au jucat un rol cheie în întreaga producție, cu teme precum medicamentele și efectul lor asupra percepției și empatiei oamenilor. O a doua temă a fost oamenii săraci și neajutorați - pe „Dignity” ne-a adus aminte de cei care dorm și trăiesc pe stradă în secolul douăzeci și unu, iar o a treia temă a fost spațiul, vastitatea spațiului cosmic, de obicei profund și gol. Dependența de tehnologie nu a fost nici ea uitată, cu roboți umanoizi care tastează simultan în fața unui device, în bule diferite.
Pentru că m-am lungit, vă spun doar, precum filosoful grec, nu mai știu care, “Dacă aveam mai mult timp, vă scriam mai puțin” și că trag speranța să fie „Continuation”, nu „Closure”.
