Am auzit de trupa Sirenia la finalul lunii mai, când a lansat „1977”, un album melodios, antrenant, care mi-a rămas mult timp în minte. Am fost fericită să aflu că urmau să cânte la Sibiu, în a treia zi a festivalului ARTmania. Nu am ezitat la oportunitatea de a discuta despre câteva teme cu artiștii. Îmi place stilul lor mai gotic, mi se pare că e un melanj armonios între muzica modernă și cea cu influențe puternice din operă, cu ritmuri ceva mai extreme și acea atingere de răcoare nordică, pe care, de altfel, am și sărbătorit-o anul acesta la festival.
La concertul lor am stat puțin mai în spate, pentru a putea auzi perfect muzica și nu am fost deloc dezamăgită. Atmosfera a fost minunată, chiar dacă începuse o ploaie densă, cu stropi fini. Au interpretat multe piese de pe albumul nou, lucru care mi-a mai potolit puțin curiozitatea. A fost o cântare plină de energie pozitivă, care a reîncărcat bateriile publicului, după aproape trei zile de petrecut.
Am dorit să aflu mai multe despre „1977”, despre cum reacționează publicul la muzica lor nouă și despre ce sfaturi le-ar da femeilor care se avântă în frumoasa lume a metalului.
În primul rând, bine ați revenit în Sibiu! Ați avut timp să faceți o plimbare? Vă place aici?
Morten: Iubim Sibiul. Am mai fost aici acum zece ani, cred.
Acum multă vreme.
Morten: Într-adevăr. Mi-am amintit orașul.
După părerea ta, s-a schimbat ceva în cei zece ani de când nu ați mai fost?
Morten: Când am ajuns, nu am putut recunoaște totul. Ultima dată când am venit, am aterizat la București și am venit până aici cu mașina. Acum am aterizat de Cluj, deci am venit din altă parte și nu am putut recunoaște imediat împrejurimile. Dar, de îndată ce am ajuns în centrul istoric, mi-am adus aminte. Cred că e un loc foarte frumos, cu un suflet bătrân. Zici că e blocat în timp.
Sunt de aceeași părere. Eu sunt din București și, de fiecare dată când vin aici, simt cu totul altă atmosferă. Sibiul e ca o gură de aer proaspăt. Să vorbim puțin despre ultimul vostru album, „1977”. Titlul albumului e anul nașterii tale, dar voiam să știu, mai exact, de ce ați ales acest simbol pentru material.
Morten: Toată lumea mă întreabă asta. Desigur că există un concept în spatele titlului, doar că nu îmi place să îl explic. Dacă o fac, atunci nimeni nu va mai explora semnificația din spatele acestuia, iar o parte din magie se duce. Nick Cave e unul dintre artiștii mei preferați, îl admir mult din punct de vedere muzical. El a spus într-un interviu că îi poate lua și doi ani să compună versul perfect. Când era întrebat despre semnificația din spatele versului respectiv și explica, i se părea că distruge toată magia pe care s-a străduit să o creeze în doar 10 secunde. Mă simt exact la fel. Vreau să las asta la latitudinea ascultătorului, să fie parte din experiența audiției.
Atunci, nu vom distruge misterul. „1977” prezintă un stil ușor diferit față de ce ați compus până acum, o abordare diferită a stilului Sirenia. E o muzică ceva mai melodioasă, cu accente din rockul alternativ. Ce a inspirat această schimbare?
Morten: Aspectul melodic a jucat mereu un rol important pentru mine. De exemplu, în albumele trecute, am tras linii vocale extreme, iar părțile mai melodioase erau prezente mai degrabă în muzică, prin sintetizatoare, chitare... Dar cu acest album am vrut să fac ceva mai simplu, să mă concentrez pe melodii mai antrenante, fără a mă pierde în aranjamente complicate. Ceva care să prindă, să fie melodios. Ăsta a fost principiul.
Cred că începutul albumului, piesa „Deadlight”, e ca un cârlig. Se memorează repede. Chiar la concert, în timp ce ascultam, începusem să rețin cuvintele, fără să vreau neapărat, și m-am trezit cântând refrenul cu voi.
Morten: (Chicotind) Atunci am reușit să facem ce ne-am propus.
Ați început turneul cu Alessia „Melany” Scolletti. Ce face Emma Zoldan? Am înțeles că, în acest moment, cântă la Operă .
Morten: Da, în fiecare an face această treabă. Emma face parte din această mare producție de Operă, în Franța. Are loc la începutul lui iulie și ține până la finalul primei săptămâni din august. Anul trecut am pățit la fel, am avut un concert la un festival în perioada asta și am rugat-o pe Alessia să ne ajute. Preferăm să facem așa decât să ratăm cântări. Nu ne place să refuzăm concerte. Vrem să călătorim și să ne vedem prietenii. E o parte importantă din viața unui muzician. Pentru noi, e ca o recompensă pentru toată munca din spatele procesului de producție muzicală. E un dar să putem să cântăm pe scenă unui public. Mereu e interesant să vedem cum lumea reacționează la piesele noi. Și azi am primit niște reacții foarte plăcute la materialul nou.
În mod evident, Alessia are o voce superbă și ați mai colaborat cu ea de multe ori înainte, însă voiam să știu ce apreciezi tu în mod deosebit la ea ca artist?
Morten: Deține toate calitățile... Adică poate cânta într-un stil mai modern, cântă operă... E o persoană fantastică, cu care poți călători plăcut, e bună la suflet. E de mult timp o bună prietenă a trupei. Se simte atât de natural să lucrăm cu ea. Deci, atunci când avem câte o situație, precum programul de Operă al Emmei, apelăm cu încredere la Alessia.
Aș mai avea o întrebare pentru Alessia, dar vreau și punctul tău de vedere, Morten. Ce sfat le-ai da femeilor care fac primii pași către scena de rock? Știu de la artistele din România că pentru ele e mai greu, că rockul e o industrie dominată de artiști bărbați și că dau de cu totul alte probleme în acest domeniu muzical.
Morten: Din perspectiva mea, am început să cânt stilul ăsta muzical, cu voce feminină prin 1995 sau 1996. Pe atunci lumea și chiar unele publicații mari, spuneau că „femeile nu au ce căuta în metal” sau că „vocea feminină nu poate avea vreo legătură cu metalul”. O grămadă de bazaconii! A fost așa o bună vreme, dar mereu am crezut că vocile femeiești vor deveni din ce în ce mai populare și mai apreciate. Și așa a fost. În plus, din ce în ce mai multe femei și-au dorit o carieră în muzica metal. E nevoie de acest contrast. Aceasta a fost abordarea mea muzicală de 30 de ani încoace și încă e. Înainte erau, poate, doar două-trei femei care cântau metal, spre exemplu, Anneke de la The Gathering, Liv Kristine de la Theatre Of Tragedy... Atâtea erau. Dar, acum, genul muzical a crescut și apar din ce în ce mai multe soliste.
Alessia: E destul de complicat. În primul rând, părerea mea e că muzica nu are sex. E pentru toată lumea. Indiferent de cine ești sau ce faci, trebuie să crezi în puterile tale, în tine, pentru a realiza ceva. Dacă nu ai această încredere, nu poți reuși în niciun domeniu, nu doar muzică. Ai încredere în pasiunea și capacitățile tale. Dacă faci muzică fără pasiune, ești pe drumul greșit. Femeile trebuie să cunoască sexul opus. Suntem diferite, desigur, dar facem aceleași lucruri, suntem pe același drum. Trebuie să fim empatici unii cu ceilalți. Asta e foarte important. Sfatul meu e că, dacă ești înconjurată de persoane care nu sunt empatice, și asta sfătuiesc pe toată lumea, din orice domeniu de activitate, fii conștient de asta. Dacă începi o activitate pe lângă persoane care nu înțeleg ce faci, devine complicat. Chiar dacă suntem capabile să facem niște lucruri incredibile în muzică, oamenii trebuie să fie conectați între ei, ca muzica să își dobândească adevărata putere. Trebuie ca vibrațiile pozitive pe care le transmitem să ajungă la lumea care ne ascultă. Cred că acestea două sunt cele două puncte importante, siguranța și empatia.
