Pe coperta a IV-a scrie așa: „METALLICA – Povestea din spatele cântecelor relatează istoria remarcabilă a celei mai mari trupe metal, prezentând mecanica internă, emoțiile și sursele de inspirație ale celor mai importante piese ale lor, alături de mărturii ale membrilor trupei privind geneza acestor cântece.” Mi se pare o descriere bunicică, n-o zic bucuros (și viclean) că am scăpat să vă rezum despre ce e vorba în carte, dar chiar asta e – istoria Metallica, cu bune și rele, susținută admirabil de imagini cu membrii formației de-a lungul timpului (din punct de vedere grafic, albumul arată într-un mare fel).
Ca să nu vă mai țin în suspans, am să încep cu sfârșitul: Cartea e o bijuterie, demnă de biblioteca oricărui membru al familiei Metallica (sau măcar de a mea, deși nu știu exact unde o s-o pun, că e în format mare). De asemenea, poate fi și un ghid bun pentru cei care abia descoperă universul formației. Am citit-o încet, încet, să nu se termine (știam oricum că n-o să se termine niciodată, la fel ca dragostea mea pentru Metallica) și, cu toate că unele lucruri le cunoșteam, mi-a făcut plăcere să le văd plasate în contextul istoriei trupei, o poveste stufoasă, presărată cu tot soiul de întâmplări extraordinare, dar și cu drame, de departe cea mai cutremurătoare fiind moartea lui Cliff Burton. Pur și simplu cartea mi-a completat imaginea pe care o aveam asupra formației, furnizându-mi amănunte atât despre membri, cât mai ales despre melodii.
Nu știam, de exemplu, faptul că, la început, James Hetfield fiind nesigur pe abilitățile sale vocale, trupa l-a abordat pe John Bush (Armored Saint) pentru a prelua rolul de vocalist. Din fericire, Bush a refuzat. Sau ce reprezintă coperta de la Load... Multe dintre poveștile melodiilor sunt foarte interesante, unele de-a dreptul savuroase și mi-e clar că voi reveni periodic la carte, să văd ce mi-a mai scăpat sau fie și numai pentru plăcerea de a-i atinge paginile și de a privi imaginile cu membrii formației. Și, clar, cartea mi-a făcut poftă să revăd Some Kind of Monster.
Uneori, în timp ce citeam, puneam melodia care era descrisă în carte. E o senzație tristă, frumoasă în același timp, să asculți To Live Is to Die după ce ai citit capitolul despre moartea lui Cliff Burton.
Mai apar și scăpări, cum ar fi la For Whom the Bell Tolls, unde nu este menționat romanul lui Hemingway sau formulări nefericite de genul „brațul mutilat și netrebnic al fetei“, în fine, prefer să nu mă concentrez pe asta, cartea, așa cum spuneam, mi-a plăcut foarte mult.
Ce aș vrea totuși să spun este că nu agreez comparațiile în general, cu atât mai puțin cele pe care le face uneori Chris Ingham, și ascult cu mare plăcere atât Seek & Destroy, Fade to Black sau For Whom the Bell Tolls, cât și Master of Puppets, Harvester of Sorrow ori The Unforgiven, My Friend of Misery sau Until It Sleeps, Bleeding Me, The Memory Remains, No Leaf Clover, St. Anger, The Unnamed Feeling, The Day That Never Comes și așa mai departe, fără să simt nevoia să spun: Piesa asta e mai bună, mai complexă etc. Pur și simplu nu văd rostul pentru care le-aș compara, sunt diferite, sunt niște capodopere și ca atare mă bucur de fiecare în parte. Cred că în oricare dintre perioade, Metallica a produs piese remarcabile și îi iubesc pentru acele cântece care m-au marcat. Am să mai spun că, din punctul meu de vedere, albumele Master of Puppets și Metallica reprezintă umerii Atlas-ului pe care se sprijină discografia trupei, însă pe absolut oricare dintre celelalte albume există piese extraordinare, iar enumerarea lor oferă un rezultat copleșitor. Au și piese care nu-mi plac (sau îmi plac mai puțin), însă cele pe care le iubesc sunt cele care dau măsura dragostei mele pentru formație. Și așa ar trebui să fie în cazul oricărui artist – muzician, scriitor, regizor de film, n-are importanță – partea din opera lui care ți-a vorbit pe limba ta, asta contează, asta rămâne, ceva care înseamnă mult în viața ta. Dacă reușești să rezonezi cu absolut orice produce un artist preferat, e minunat, mie nu mi s-a întâmplat și cred că e foarte bine așa. Cred că e bine să fii uneori dezamăgit, pentru a aprecia și mai mult extraordinarul. Ca orice om, am anumite gusturi, îl iubesc, de exemplu, pe Bret Easton Ellis pentru American Psycho, pe Roberto Bolaño pentru 2666, Câinii romantici sau Detectivii sălbatici, pe Christopher Nolan pentru Inception și Interstellar, însă și operele lor care nu m-au marcat sunt acolo, parte din marea schemă. În orice caz, ideea este că operele cu care tu nu rezonezi își au și ele rostul, creează o imagine de ansamblu a artistului, iar atunci când iubești pe cineva, nu o faci doar pentru părțile pe care tu le consideri a fi bune, ci și pentru celelalte, de care ești conștient, doar că cele bune sunt cele care contează cu adevărat, care dau măsura valorii respectivului în ochii tăi.
Povestea Metallica ia naștere la începutul anilor '80 și continuă și azi. În carte se oprește la Hardwired... to Self-Destruct, în 2016. Fiind publicată în original în 2019 (la Editura Casa a apărut în 2021), lipsește 72 Seasons, care mărturisesc că nu m-a prins chiar de la început, dar acum, dupa ce l-am ascultat de 19.327 de ori, recunosc că-mi cam place.
Trebuie să mai recunosc că m-a încercat uneori o ușoară melancolie privind fotografiile cu membrii formației pe când erau niște puști, urmărind mai apoi trecerea anilor peste imaginea lor. Adevărul însă este că Metallica a îmbătrânit tare frumos.
În încheiere am să mai spun că începe să-mi placă din ce în ce mai mult editura Casa. Am mai citit de la ei It's So Easy... și alte minciuni, povestea lui Duff McKagan, despre care am scris aici și văd că tocmai ce-au scos o carte despre David Bowie, așa că simt nevoia să-i scriu urgent Moșului, nu de alta, dar anul ăsta chiar n-am fost deloc cuminte.
