Râvnitele Blues Blast Music Awards se vor decerna anul acesta pe 23 septembrie, iar respectatul bluesman american MIKE ZITO este dublu nominalizat, la categoriile „Producătorul anului” şi la „Cel mai bun album de Blues-Rock”, pentru discul înregistrat cu vechiul său prieten Albert Castiglia, Blood Brothers. Să ne reamintim că amândoi au susţinut cântări memorabile anul trecut, tot la început de septembrie, în cadrul festivalului Dichis’n’Blues de la Tulcea. De altfel, acolo, în buza Deltei noastre, am înregistrat prima parte a unui dialog fără jaloane dinainte fixate, ce ne-a purtat lejer din St. Louis până în Texas, de la prietenia lui MIKE ZITO cu Eric Gales şi Joe Bonamassa până la admiraţia sa pentru Chuck Berry, într-o revizitare liberă a carierei unuia dintre cei mai influenţi producători şi muzicieni din Blues-Rock-ul contemporan, premiat de cinci ori la prestigioasele gale Blues Music Awards pe parcursul anilor.
Mike, albumul tău, „Blues for the South Side”, s-a dovedit a fi un mare succes, a ajuns #1 în Billboard. Pentru înregistrarea lui, ai revenit în oraşul tău natal, St. Louis. Ce a determinat această întoarcere la rădăcini?
Întâi de toate, trebuie amintit faptul că, în timpul pandemiei, am plecat de la Ruf Records şi m-am dedicat total propriului meu label, Gulf Coast Records, unde sunt liber să fac ce vreau eu. Unul dintre proiectele pe care le aveam în vedere de multă vreme era să scot un album live în fiecare an, sau măcar la un an şi jumătate, pentru că am vrut să captez pe disc sound-ul trupelor cu care am cântat de-a lungul vremii şi, în plus, îmi plac foarte mult înregistrările pe viu ale concertelor. Am scos în vara lui 2021 albumul Resurrection şi, la nouă luni de la lansare, am vrut să fac un asemenea album live, iar pentru asta m-am întors la St. Louis, oraşul în care m-am născut, unde nu mai fusesem de foarte mult timp, şi unde încă se află parte din familia mea şi câţiva dintre prietenii mei de-odinioară, oameni pe care îi ştiu de-o viaţă. Am avut acolo un public minunat, pentru că toţi aceştia au venit să mă susţină. Am vrut în mod special să înregistrez piese care nu fac parte din catalogul casei mele de discuri, dar pe care eu le cânt mereu, mi-am dorit să le am imprimate şi pentru portofoliul label-ului meu. Am scris, totuşi, şi un cântec nou, o piesă instrumentală, ca să pot oferi şi ceva proaspăt pe discul acesta. A fost o experienţă grozavă, întoarcerea la St. Louis a fost minunată, iar publicul... de excepţie.
Te-ai născut în St. Louis, eşti stabilit în Texas, dar viaţa te poartă mai mult pe drumuri, în turnee şi prin studiouri. Ce înseamnă pentru tine cuvântul „acasă”?
Acasă sunt în Texas, acum, când vorbim. Dar, de fapt, „acasă” înseamnă întotdeauna locul unde e soţia mea şi unde sunt copiii mei. Iar în clipa de faţă ei sunt cu toţii în acest mic orăşel texan, unde locuim noi de ceva vreme. Eu am crescut în St. Louis, care e o metropolă şi, drept urmare, am ajuns să mă bucur că aici, unde pentru mine este acum acasă, sunt departe de ideea de oraş mare şi zgomotos. La noi e linişte, pace, nu sunt mulţi oameni, iar traficul e redus. Când simt nevoia de agitaţie călătoresc şi văd lumea, dar când ajung acasă, vreau să mă relaxez. Asta înseamnă „acasă” pentru mine. Când nu sunt pe scenă sau în studio petrec timp cu copiii mei, mă joc cu ei. Îmi place să fac mişcare, merg la plimbare, alerg. Ne uităm la televizor şi... dorm, îmi place mult să dorm. Mă relaxez ca un om normal şi, în felul ăsta, atunci când mă urc din nou pe scenă e grozav, îmi face realmente plăcere să revin la muzică.
Am întrebat pentru că, acum 10 ani, ai format cu Cyril Neville şi Devon Allman o super-trupă, Royal Southern Brotherhood. De ce „southern” şi nu „northern”, tu fiind din St. Louis?
Explicaţia se găseşte, în cazul meu, în altă parte. Eu am crescut în zona de sud din St. Louis. St. Louis-ul e împărţit în câteva, să le zicem, cartiere, desemnate după punctele cardinale. Avem North Saint Louis, East Saint Louis, South Saint Louis şi West Saint Louis.... şi fiecare are un specific, are mare însemnătate unde locuieşti. Partea de sud e mai săracă, mai proletară, şi acolo am crescut eu, iar când am avut de înregistrat muzică în St. Louis, în zona aia am fost. Numele Royal Southern Brotherhood nu se referea însă doar la mine, dar şi la faptul că Neville Brothers sunt din New Orleans, deci din Sudul Statelor Unite, Allman Brothers vin din Florida, tot din Sud. Ei aparţin nobilităţii Blues-ului şi toţi provin de-acolo, din Sud.
Nu mă refeream strict geografic, dar şi ca înclinaţie muzicală. De ce nu ai privit spre Chicago?
Sigur, îmi place şi Blues-ul din Chicago, dar cred că muzica din sudul Americii are un feeling aparte, este mult mai destinsă, mai degajată. Nu ştiu, poate asta pentru că, în nord, viaţa de zi cu zi este mai dură şi mai agitată, cum e, de altfel, o ştii bine, şi în New York. Chicago-Blues-ul este foarte energic, ritmat, or Texas-Blues-ul e relaxat... şi cred că mi se potriveşte mie mai bine. [...]
Citiţi interviul complet cu MIKE ZITO pe www.zilesinopti.ro
