George Martin (către membrii Beatles, după ce aceștia au încheiat o primă sesiune de înregistrări sub supravegherea sa):
- Este ceva ce nu vă convine?
George Harrison:
- Mie nu-mi place cravata ta.
A rezolva dilema celui de-al cincilea Beatle se dovedește a fi o încercare la care mulți istorici, muzicologi și simpli fani ai trupei s-au încumetat de-a lungul anilor. Stuart Sutcliffe, Pete Best sau chiar Jimmie Nicol s-au aflat mereu printre candidați deși, să fim serioși, a-i ține locul lui Ringo pentru câteva concerte în 1964 (așa cum a fost cazul lui Jimmie Nicol) te califică cu greu pentru mult râvnitul post de al cincilea fabulos. Desigur, o variantă puțin mai bună este Pete Best, care a petrecut doi ani în Beatles, dar care nu și-a oferit multe servicii creative și nici nu a apucat să guste din faima globală, iar dacă ne gândim la Mal Evans sau la membrii The Quarrymen, adolescenți care s-au tot perindat prin proiectul muzical cu tente infantile, atunci este clar că nici aceștia nu se pot lăuda cu influențe masive în ceea ce privește viitorul trupei. Povestea Beatles conține sute de astfel de povești, de la colegi de bancă ai lui Lennon care lansează cărți autobiografice (Michael Hill, cu a sa „John Lennon: The Boy Who Became A Legend”), până la instrumentiști, regizori, scenariști, poeți, producători, artiști plastici sau compozitori care, într-o formă sau alta, și-au lăsat amprente mai mici sau mai mari asupra universului trupei.
Dilema celui de-al cincilea Beatle nici n-ar trebui, de fapt, să existe, căci doar doi indivizi merită pe deplin acest titlu, fiecare în zona sa de activitate: managerul Epstein și genialul producător George Martin, fără de care multe din piesele trupei ar fi rămas la stadiul de idei necizelate care nu își ating adevăratul potențial. Născut în Anglia interbelică, îndrăgostit de Rachmaninoff încă de la o vârstă fragedă, înrolat în armată fix înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, absolvent al prestigioasei Guildhall School of Music and Drama și producător, până la vârsta de 37 de ani, al LP-urilor de comedie la casa de discuri Parlophone („The Best of Peter Sellers” sau „Songs for Swingin’ Sellers”, o aluzie la albumului lui Sinatra, „Songs for Swingin’ Lovers”, Martin se supune imaginii muzicianului cizelat, educat și plin de bun gust, într-un contrast direct cu verva adolescentină a interpreților pieselor „Love Me Do”, „She Loves You” sau „I Want To Hold Your Hand”. Adultul ce îi cumpăta pe John, Paul, George și Ringo (căci orice spațiu de joacă are nevoie și de un supraveghetor) a fost cel care, fascinat de entuziasmul lui Epstein și de umorul obraznic al mult mai tinerilor beatleși, a decis să le ofere acestora șansa unui contract de înregistrări, fără a fi impresionat de performanța lui Best sau de compozițiile orginale ale perechii Lennon-McCartney. Înalt, deja (aproape) grizonat, îmbrăcat mereu la costum și gata să noteze cu creionul pe partitură liniile melodice pe care McCartney i le fredona, Martin a adus cumpătarea și educația formală în haosul componistic al trupei, ajutandu-i pe cei patru să își găsească vocea muzicală pe care oricum o posedau, dar care avea nevoie de un mic boost.
Martin îmbrățișează, astfel, un dublu rol: cel al omului din umbră, dirijor al orchestrelor și compozitor al intervențiilor acestora pe „Yesterday”, „I Am The Walrus”, „A Day in The Life” sau „Eleanor Rigby” (unde scriitura camerală este inspirată de claustrofobicul soundtrack al filmului lui Alfred Hitchcock, „Psycho”, compus de Bernard Herrmann), dar și cel de instrumentist propriu-zis. Îi auzim clavecinul pe „Because” și „Fixing A Hole”, pianul pe „Lovely Rita” și pe multe din înregistrările timpurii ale trupei sau orga pe „Being For The Benefit Of Mr. Kite”. Experimentele sonore à la musique concrète, manipularea casetei, suprapunerea sunetelor extra-muzicale în maniera colajului din artele plastice sau tratarea neortodoxă a orchestrei (așa cum este și cazul finalului „A Day In The Life”, unde membrii orchestrei au fost instruiți să creeze cât mai mult zgomot, volumul înregistrării fiind crescut până la refuz) demonstrează gustul lui Martin pentru neoclasicim, aleatorism și muzică electronică și concretă, toate împachetate într-un postmodernism ce distorsionează pop-ul și îl aduce la granița cu estetica muzicii culte. În acest context, trebuie menționat și inspiratul album „Love”, lansat în 2006 cu scopul de a oferi un soundtrack spectacolului Cirque du Soleil cu același nume, unde Martin ciopârtește, alterează și mixează 130 de piese Beatles în cadrul a 28 de greatest hit-uri. Acordul de început de pe „A Hard Day’s Night” și solo-ul de tobe al lui Ringo de pe „The End” își găsesc locul pe „Get Back”, „Being For The Benefit Of Mr. Kite” este condimentat cu chitările de pe „I Want You (She’s So Heavy)”, râsetele din „Piggies” și vocile din „Helter Skelter”, „Within You Without You” este suprapus notă cu notă peste ritmul de tobe cu tente de dnb de pe „Tomorrow Never Knows”, iar lista continuă la nesfârșit. Dragostea lui Martin pentru colaj își face apariția și aici, într-o originală întâlnire a muzicii concrete cu pop-ul.
Așadar, nu ar fi riscant să spunem că, la șase ani de la trecerea în neființă, Martin rămâne, fară doar și poate, cel de-al cincilea Beatle, arhetipul producătorului legendar, ce reușește să augmenteze creațiile artiștilor, fară a le compromite viziunea, un muzician căruia îi datorăm o bună parte din moștenirea Beatles.
Text de Alex MUȘAT
FOTO: Facebook
