Am participat, în mai și iunie, la primele ediții, după mai bine de 30 de ani de pauză, ale concursului „Constelații Rock”. Am revenit în Râmnicu Vâlcea pentru mult-așteptata gală, unde trupele câștigătoare au împărțit scena cu artiști îndrăgiți, ce au cariere în muzică longevive și rodnice.
Mereu mă întorc cu drag la Râmnicu Vâlcea. E un oraș primitor și curat, plin de oameni minunați. De fiecare dată când am ajuns în oraș, primul lucru pe ordinea de zi a fost un zâmbet, ori de la o doamnă care vinde cafea și produse de patiserie, ori de la șoferul care m-a condus la hotel. Atitudinea pozitivă cu care ești primit în Vâlcea îți dă un sentiment de siguranță. În plus, evenimentul în sine nu ar fi fost așa de plăcut fără voluntarii din Asociația Constelații Rock. Majoritatea sunt liceeni și s-au asigurat că fiecare sector organizațional merge ca uns, fie că era vorba de backstage, fie că se ocupau de teren. Evident, aceștia s-au și distrat și și-au întâlnit unii dintre artiștii preferați. Personal, m-am bucurat să îi văd făcând pancarte și semne pentru artiștii mai mici, cei de pe podium. Atât voluntarii, cât și lumea prezentă la concertele trupelor încă underground i-au făcut pe muzicieni să se simtă ca niște vedete importante. Sunt tare fericită că și generația lor, la fel ca a mea, cunoaște importanța implicării în activitățile de voluntariat, că învață ceva din acestea și că țin atât de mult la ce fac, încât nu ratează nicio șansă de a aduce acasă câte o amintire – semnături, afișe, poze.
Gala „Constelații Rock” a fost organizată la Arenele Traian, un spațiu polivalent în aer liber, bine pus la punct. Am rămas cu o primă-impresie excelentă, pentru că muzica s-a auzit cristal și pentru că organizatorii au pus în aplicare o măsură eficientă pentru a păstra curățenia – scrumiere portabile, din plastic, cu capac. Acestea au fost împărțite tuturor, astfel încât, eu nu am observat muc de țigară pe jos sau lăsat aiurea pe locurile din Arenă. Cred că această inițiativă ar trebui implementată la cât mai multe evenimente.
Concertele au început în jurul orei 17.30, iar seara a fost inaugurată de corul Euphonia, considerat una dintre cele mai prestigioase formații corale din România. Aceasta face parte din Filarmonica „Ion Dumitrescu” din 1995, iar, ca întreg, cele două entități ale Filarmonicii Vâlcea constituie un edificiu cultural. Vineri, au interpretat un repertoriu de rock clasic, cu piese precum „Let it be”, „Rollin’ on the river” și „We will rock you”. A fost o experiență impresionantă să ascult atâtea armonii inventive croșetate în jurul unor capodopere de artă ale rockului consacrat.
„Constelații Rock” prin ochii trupei Outflow
Următoarea trupă care a urcat pe scenă a fost câștigătoarea locului III la „Constelații Rock”, etapa rock, Outflow. Dacă s-ar mai fi inventat un premiu la acest concurs ar fi fost „Cele mai frumoase zâmbete” și le-ar fi câștigat clujenii. Outflow e o trupă de pop rock, în principiu. Spun asta pentru că băieții experimentează cu tot felul de stiluri, de la pop la hard rock, și le îmbină cu tot felul de influențe care nuanțează frumos piesele. Chit că se cântă melodii vesele sau triste, e foarte greu să te abții de la dans. În plus, energia și bucuria lor de pe scenă e de-a dreptul molipsitoare. Au pus în scenă cea mai recent lansată piesă a lor, „Spune Tu”, și o piesă nouă, care încă e în faza de prototip, „Șase șase”, cu care au făcut poartă în casă. Nu m-am putut abține de la gluma asta. Am vorbit cu solitul formației Outflow, Florin Ciotlăuș, despre experiența concursului și a concertului din acea seară. Iată cum a decurs discuția.
Cum a fost pentru voi seara de concurs?
Florin: Ce mi-a plăcut seara aia! Din păcate, noi fiind din Cluj, nu am apucat să venim să ne vedem niște prieteni. Chitaristul nostru, Alex, mai participase cu o formație, The Chocoflenders. Na, toți lucrăm, pentru noi, treaba asta cu muzica nu e primul loc de muncă. A trebuit să așteptăm până am terminat munca în ziua aia, ca niște corporatiști, ca să plecăm spre Râmnicu Vâlcea. Ne-am bucurat că s-a difuzat și online și am putut asculta pe drum ce se întâmplă la concurs. Ne-am făcut o idee despre sunet.
Noi am cântat sâmbătă, așa că în prima seară ne-am distrat și ne-am făcut prieteni. Dar a doua seară, după ce am cântat a fost și mai mișto. Am stat afară, în fața Aby Stage Bar, până după ce s-a terminat concursul. Am stat cu încă vreo șapte – opt trupe, ne-am făcut prieteni din Iași, Bistrița, din Timișoara, de la București... A fost exact ce ne trebuia nouă, am găsit o comunitate. Am prins curaj văzând că se fac lucruri frumoase în România. Am pleca cu un sentiment foarte fain. Bine, asta pe lângă faptul că am câștigat și alte chestii, cum ar fi invitația de la Cristian Hrubaru, să cântăm la „Bikers For Humanity Fest 2024”, la Brezoi. Am ieșit foarte câștigați și cu faza cu Bobiță Cătușanu de la Antract, să facem o piesă, să ne ajute. Și azi am venit mai devreme și am stat cu el la povești.
Pentru noi, a fost o șansă de a prinde curaj. Și nu mă înțelege greșit, dar voi pune puțin accent pe competiție, mi se pare că nu poți evolua fără ea. Cu toate că ne-am și distrat, să îți dai silința să câștigi un concurs, sentimentul de competitor, te fac să vrei să dai mai mult. Acum, toți vrem să nu mai stăm la laptop și să stăm doar cu instrumentul în mână. Cred că deja e un clișeu pe care l-ai mai auzit de multe ori. Treaba asta ne determină să tragem mai mult spre muzică.
Cum v-ați simțit pe scenă?
Din păcate, iar a trebuit să fugim din Cluj de dimineață. Am decalat puțin programul. Ne-am urcat pe scenă, a trebuit să mai ajutăm și lume că a fost plină ochi de scule... Când vrei să intri într-o astfel de comunitate, ajuți cu ce poți. Întrebam dacă să mut cabluri, dacă să duc câteva scule, ca să fluidizăm treaba. Adică, pe scenă erau vreo patru clape, vreo 15 chitare, 10 microfoane... plin! Noi ne-am folosit repede de cele 40 de minute de soundcheck, ca să nu îi încurcăm pe cei de la The Voodoo Child. A fost puțin haos, dar am fost foarte fericit când am urcat pe scenă.
S-a văzut! Aveți niște zâmbete foarte frumoase pe scenă.
Totuși nu s-a văzut Mircea. Tobele erau mai în spate, într-un colț. Eu am părerea asta și deja am spus-o peste tot, Mircea e frumușelul trupei. E cel mai tânăr, are 20 de ani. Dar mă bucur că ne-am văzut toți frumoși pe scenă. Energia super bună de pe scenă vine în cea mai mare parte de la Călin, de la basist. Pe scenă explodează! Sare, zâmbește, e foarte mișto! Toți suntem foarte bucuroși când cântăm. De asta ne și grăbim puțin să facem piese. Nu ni se pare prea mult o piesă pe lună.
The Voodoo Child despre experiența la Râmnicu Vâlcea
Următoarea trupă care a cântat a fost The Voodoo Child, câștigătoarea locului II și a „Trofeului Publicului”. Mare mi-a fost șocul când am intrat în backstage să îi salut, înainte de concert, iar Romina Apostol, solista, și Teodor Cusnir, toboșarul, aveau membrele în ghips. Romina își rănise piciorul și îl avea aproape în întregime în ghips, iar Teo își fracturase încheietura de la mână. Cu toate astea, show-ul a fost impecabil. Stăteam să mă gândesc la devotamentul puștilor ăstora pentru spectacol și nu îmi venea să cred cât de energici pot fi pe scenă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. M-au dus cu gândul la Dave Grohl, care a continuat un concert după ce și-a rupt piciorul. Am vorbit și cu The Voodoo Child despre cum a fost pentru ei concursul și despre energia din seara galei.
Întoarceți-vă puțin în timp la ziua în care ați concurat. Spune-ți-mi câteva cuvinte despre cum a decurs.
Robert: Ziua concursului a fost destul de stresantă. Am ascultat de acasă câteva piese ca să analizăm concurența. Am ajuns cu o zi înainte la Râmnicu Vâlcea și am stat la concerte. Au fost foarte bine legate. Îți dai seama că eram puțin anxioși, asta până să urcăm pe scenă, că după parcă ne-a luat cineva cu mâna tot stresul.
Romina: Ne-am eliberat când am simțit toată energia publicului, care a fost extraordinară. Am încercat să simțim muzica și să redăm sentimentele.
Ce ați simțit când ați câștigat premiul II?
Romina: Multă bucurie!
Teo: Multe emoții. Eu, cel puțin, am rămas fără cuvinte, după cum s-a și văzut. Pur și simplu fără cuvinte.
Trebuie să vorbim despre acest detaliu. Cum ați putut cânta așa de bine cu membrele în ghips?
Teo: Am fost norocos că incidentul s-a petrecut acum o săptămână și jumătate și am avut timp să îmi mai revin. Am învățat să bat cu trei degete și cu încheietura cât mai dreaptă și a ieșit. Cred că a fost bine.
Romina: A fost dificil, pentru că sunt o persoană extrem de energică. Nu puteam să stau locului, chiar dacă mă durea. Muzica mă ridica înapoi în picioare.
Cum a fost experiența zilei de-a întregul?
Romina: Pot spune că a fost destul de obositor. Dar am fost toți în mașină și ne-am închegat mai bine. Drumurile astea mai lungi ne ajută întotdeauna să ne apropiem. Avem șansa de a ne gândi, într-un mod mai distractiv, și la idei pentru următorul album.
Andrei: Un detaliu drăguț e că la probele de sunet am rupt o coardă. M-a cam certat managerul. Experiența la „Constelații Rock” e ceva inedit în România. E o șansă importantă pentru trupele tinere de la noi să se împrietenească cu alte trupe. De exemplu, ne înțelegem foarte bine acum cu băieții de la Outflow. Încurajez lumea să vină și anul viitor.
Dincolo De Ziduri a fost ultima trupă de a concurs care a cântat în seara de vineri. Aceștia au câștigat locul I la „Constelații Rock”. Trupa e din Timișoara și activează de mai bine de 10 ani. Spectacolul lor a fost deosebit, plin de energie și accente de hard rock distractive. Publicul a prins un nou val de energie din partea băieților. Așa cum am mai susținut, se întâmplă lucruri interesante pe scena muzicală din Timișoara și ar trebui să fim cu ochii pe muzicienii bănățeni.
Adrian Despot despre importanța autenticității în viața de artist
Seara a continuat cu concertele Vița De Vie și Vama, momente la care Arenele Traian erau pline de privitori entuziaști. Râmnicu Vâlcea a răsunat cu refrenele cu care mulți dintre noi am crescut. Am tot fost la cântările celor două trupe, iar acest concert mi s-a părut cu totul special. Am avut ocazia să vorbesc puțin cu Adrian Despot, un artist pe care l-am admirat din totdeauna, despre sfaturile pe care le dă artiștilor la început de drum.
Ai o privire de ansamblu mult mai amplă asupra ce presupune să devii un artist. Ai pregătire pedagogică și ai traversat perioade diferite pentru muzică. Ce sfaturi le-ai da celor care își încep drumul în industria muzicală acum?
Adrian: Dacă stau să mă gândesc la care e cea mai mare calitate pe care o am eu sau pe care o are Vița De Vie, ca gașcă, în mod ciudat, aș spune încăpățânarea. Pentru că încăpățânarea e cea care ne-a făcut să rezistăm 27 de ani în România, cântând muzică rock. Un alt lucru mai sensibil și, mă rog, mai greu de obținut – încrederea în sine și încrederea că ce e în capul tău e bine, chiar dacă ce e în afara capului tău e pe dos.
Mulți muzicieni nu își găsesc imediat o identitate artistică, tind să rămână foarte concentrați pe ce au de făcut și rămân o perioadă interiorizați. Ce înseamnă să fii un showman?
Nu e nicio problemă că fac asta. Cred că, dacă îți place ce faci, devii automat un showman mișto. Publicul are nevoie să vadă oameni asumați, oameni care știu despre ce vorbesc. Atunci, în momentul în care ești pe scenă și ești asumat, 100% tu, oricum ai fi și orice fel de muzică ai cânta, lumea te place. Pentru că văd că ești autentic. În viață ne întâlnim cu diverse persoane care joacă rolul. În momentul în care vedem pe cineva care nu mai joacă niciun rol și își prezintă propria identitate, devin ca un bec în jurul căruia gravitează puștimea, de exemplu.
Mi-ai spus mai devreme azi că ești un tip mai emotiv. Cum ai ieșit din cochilie pe scenă?
Poate nu sunt cel mai sociabil tip. Am ieșit foarte greu. În sensul că, în momentul în care noi am început să cântăm, adică după ce am făcut „Fenomental”, adică ’90… În 2000 – 2002 erau deja șase ani de când cântam și eram în turneu cu Holograf, cu Gyuri Pascu, Timpuri Noi. Artan îmi spunea tot timpul „Băi, Adi, dacă ar exista pe scenă o gaură în care să te bagi și să cânți, de unde nu te-ar putea vedea nimeni, acolo ai sta!”.
Ce interesant e că a spus Artan asta. El e mai introvertit, chiar și pe scenă.
Da. Cumva a fi vedetă în zilele noastre e un ideal pentru tineri. Pe vremea noastră a fi star era ultimul lucru pe listă. Noi voiam să cântăm, să facem muzica noastră, versurile noastre, să avem instrumentele noastre, sculele noastre. Ne doream ca lumea să rezoneze cu noi, dacă se putea, dacă nu, mergeam mai departe. Abia după 2007, la 10 după ce am început, am făcut eu pace cu lumea. De exemplu, mi-am dat seama că e ok să vin cu mama la concerte. Îmi era o rușine teribilă să vin cu mama. Nu puteam să vin cu mama, când eram mic, la rockeri, că mă vedeau și nu mă considerau destul de rocker. Dar mi-am dat seama cine sunt, ce îmi doresc de la viață și , de atunci, mama nu mai lipsește de la concerte.
